Archive for février 2012

Cand ceva este prea rau, refuz cateodata sa privesc in acea directie. Sigur, faptul ca nu privesc acolo nu anuleaza realitatea, ea ramane la fel de crunta, din pacate. Altfel, mi-as face o placere din a anula raul din lume. La fel, cand ceva ma tulbura prea tare (uneori poate chiar in bine), nu imi indrept privirile in acea parte, imi iau « rezerva ». Nu privesc decat cand imi iau inima-n dinti. Nu e lipsa de curaj (caci altfel sunt, de felul meu, nu numai temerara, ci chiar inconstienta). E altceva, n-as stii prea bine sa descriu in cuvinte cum si ce, poate un fel de decenta, poate un fel de ne-pregatire sufleteasca la rau, poate un fel de amanare a infruntarii lucrurilor urate. (rara ipostaza, sa nu pot eu descrie ceva in cuvinte). Asa ca nu-mi vine sa sun sa intreb ce face bolnavul de cancer de la Arcanu… sper doar sa aflu ca e bine. Am incercat sa ma indepartez de emotional, pe cat posibil, sa sedimentez lucrurile, sa le separ, sa nu fiu patetica. Vrand-nevrand, unele lucruri sunt asa, fara sa fie, de fapt. Suna asa, doar din propria lor existenta, in esenta. Toata aceasta introducere ca sa spun ca am fost in zonele afectate de zapezile cumplite, din judetul Buzau, miercuri. E vineri si scriu abia azi pentru ca asa am simtit eu sa las sa curga vremea, cred ca am explicat mai sus de ce. Ca sa evit accente de dramatism inerente proaspetei experiente, ca sa anulez pe cat posibil emotionalul, si nu in ultimul rand pentru ca mi-a fost greu sa redeschid cutia cu acea experienta…. Zona aceea o stiam. Acum trei ani jumatate am avut ocazia sa cunosc acei oameni, sa locuiesc trei luni acolo si sa bat la pas satele. Sa ii privesc in ochi, sa ii tin de mana si sa ii ascult.  Stiu cat e de grea viata lor, chiar si in restul anului. Nu era nevoie sa mai fi venit si acesti nameti peste ei, ei sunt chiar oropsiti. Am auzit si vazut atatea in acele saptamani, in acea toamna, incat… Ma incarcam uneori atat de tare de durerile lor si de tensiuni, incat imi venea sa plang. Si pentru ca nu puteam sa plang acolo, plecam jumatate de ora cu masina in capul satului si plangeam in camp, apoi ma intorceam, senina, calma, puternica. Macar in aparenta. Si inca mai plang acum, dupa 3 ani jumatate, cand ma gandesc. Si va rog sa ma credeti ca nu plang cu una cu doua. Asa ca pentru mine viata acolo nu este ceva nou. Ii stiu pe acei oameni, si stiu cat de crunt este. Si mai stiu ca ei sunt cu 200 de ani in urma vietii de la nici 150 km. Ma revoltase tonul premierului, acuzatia ca sunt lenesi. Ma dusesem sa vad ce ar fi putut face si n-au facut. Si ma dusesem sa ajut. Am gasit aceleasi sate amarate, cu aceeasi oameni necajiti, pe care prea bine ii…

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea. Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. « Jucam fotbal prin 73« , au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari. M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: « Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta » (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: « Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea. » Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca « m-a povestit », m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine. Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor. Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand. Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate…

Mama mea este o fiinta extraordinara. Nu pentru ca este mama. Ci pentru ca este asa. O fiinta cum aproape nu mai exista in secolul asta, cu noblete sufleteasca. O fiinta care mi-a insuflat niste valori atat de puternice, incat uneori, pentru principii, ma sfasii cu prietenii mei. Intransigenta, exigenta si neiertatoare cu propria persoana. In primul rand de la ea insasi cere mult. Altruista si generoasa. Corecta si diplomata. O adevarata doamna. Am mai scris cat ii datorez si aici. Imi vor ramane intotdeauna intiparite in minte cuvintele Ramonei, o fosta colega de scoala generala, care m-a frecventat pana la 17 ani, apoi eu am plecat din tara, si, cand ne-am regasit (aveam peste 30) mi-a spus ca isi aminteste de mama ca de o doamna din inalta aristocratie, eleganta, plina de noblete, bun simt si valori, dar in acelasi timp, calda, primitoare, simpla, umana, feminina. Si eu mi-o amintesc ca pe o faptura delicata, fragila, dar care impune respect profesional si darama munti pentru ce isi propune sau pentru ai sai, cei dragi. As dori sa fiu macar jumatate cat este mama. Te iubesc, mama! La multi ani, mama! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu nu sunt nici isterica, nici exaltata, nici taliban. Sunt destul de potolita, gandesc inainte sa deschid gura, ascult mai mult decat vorbesc, chiar stiu sa inteleg ce spune interlocutorul. L-am votat pe Geoana in 2009, nu din convingere pentru personaj, ci din convingere ca basescu este nociv. Ieri a fost acel discurs al lui Victor Ponta in Parlament, inainte de votul pentru noul guvern, al lui Ungureanu. Ca sa lamurim niste lucruri de la inceput, ce scriu aici e ce am simtit din prima, la cald. Sunt impresiile mele, analizele din capul meu. Nu am ascultat ce a spus cineva/oricine dupa discurs. Nici Mihai Voicu, (am inteles ca el s-a pronuntat primul), nici restul. Am ascultat in direct ce a spus Ponta si cum a spus Ponta, iar reactia mea a fost, instantanee, tot in direct (inainte de a asculta orice  reactie, a oricui): am spus ca acest discurs are un continut mult prea conciliant, cu un ton mult prea bleg. Mult prea moale. Poti sa fii ferm si fara sa fii injurios. Poti fi sarcastic si sa executi in doi timpi trei miscari pe cineva si fara sa fii nepoliticos. Chiar si eu stiu sa tai suflul cuiva si sa-l inghet, fiind extrem de politicoasa, si neridicand tonul. Nimeni nu zicea ca Ponta trebuia sa se isterizeze si sa urle “jos Basescu”. Discursul insa, era mult prea “dulce”. Intr-o tara ideala, poate ca ar fi fost potrivit. Aici, insa, e tara lui basescu, ghinion. De altfel, reactia de peste cateva ore a lui Crin Antonescu a fost ca si cum i-as fi suflat-o eu: “In parlamentul Angliei o fi fost bun, dar aici nu.” Da. In ideal, era buna, dar noi traim in Romania, nu in ideal. Si nu stiu unde-i Ideal asta, ca mi-as lua imediat cetatenie in Ideal. Iar situatia in Romania este asa cum stim ca este. Nu analizez aici continutul discursului, ci ceea ce el a declansat. Si inca ceva, foarte important: discursurile nu se masoara in valoare semantica, nici in figuri de stil folosite, in piruete stilistice, in metafore, hiperbole, litote. Discursurile se masoara in efect. Efectul a fost dezastruos, vedeti bine ce a declansat, asta inseamna ca discursul a fost nepotrivit, cel putin nepotrivit, unde cuvantul nepotrivit este folosit cu indulgenta. Nu e vina celor care au speculat. Au avut ce specula, prosti ar fi fost sa nu o faca, asta e jocul. Normal ca au sarit pe ocazie, era prea frumoasa, le-o ridicase la fileu. Nu e vina celor care s-au “inflamat”, sau poate este, dar oricum, ei asa sunt. Este insa vina celui care a dat ocazia acestei inflamari. Iar Ponta nu mi-e antipatic. Nici din cale-afara de simpatic. Sustin USL-ul. Asta ca sa nu fie dubii, despre cine-as fi si ce doresc, sau ce votez. Nu e un incident dramatic, se poate repara, dar era preferabil sa nu fie cazul de reparatii. Nu spun nici ca Ponta a tradat, nici ca se rupe USL-ul, astea sunt din seria speculatii sau inflamari. Emit doar opinia mea de cetatean si de…