Archive for juillet 2011

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: « Aici sta Franck Ducourt? » Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: « Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa. » Ei imi spun: « Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente. » Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: « Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce. » Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: « Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el. » Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: « Este in regula, nu va speriati » Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute. Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: « Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente. » Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata… Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori,…

Bai, nene, eu nu va spun cu cine sa votati, asta alegeti si singuri, ca sunteti maturi. Si nu mi s-ar parea foarte onest sa va spun cu cine sa votati, fiecare are propria judecata pentru ce crede ca-i mai bine pentru el. Va spun doar ca daca nu vreti sa votati pe nimeni, bine, pot intelege si asta, desi nu-s foarte fericita. Dar mergeti si anulati-va buletinul de vot, puneti sapte stampile, faceti un desen, orice, dar nu-i lasati sa vi-l fure. Sunt toleranta, (ca dovada pot sa inteleg si ca nu doriti sa votati pe cineva) dar asupra acestui subiect, sunt intransigenta. Sa nu va aud ca n-ati mers sa-l anulati. Nu mai avem ce discuta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu ti-am spus, datorită ție zâmbesc. Ai fost atât de cald, de alături, de amuzant, de atent, încât, dincolo de oboseală, de alergături, de muncă intensă, de preocupări și tensiuni, mi-a revenit zâmbetul. Un surâs larg, nedisimulat, netrișat (de altfel, habar n-am să trișez, și nici nu cred că pot să învăț). Si nici n-am chef sa invat, de altfel, nu-mi bat capul, precis nu pot. M-ai surprins într-o escaladă plăcută a lucrurilor, o cascadă neașteptată cu bucurii. M-ai luat pe neasteptate, prin surprindere, e minunat, pe o scara a miracolelor. Și am surâs. Pentru acest surâs, îți mulțumesc adanc. Dar știi deja, căci tu știi tot. Si pentru asta inca, iti multumesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dialog: A: Am gasit din intamplare o poza cu tine si ma intrebam daca te-ai schimbat… B: De acum 11 ani? A: Da, primele poze… B: cred ca m-am schimbat, da A: oare, in ce sens? B: doar fizic A: si libertatea sufletului o ai la fel? B: evident Sufletul meu e la fel de liber, sau poate si mai liber. A invatat sa se miste mai detasat…. A invatat sa zboare. A invatat sa arda si totusi sa ramana intact. Daca as mai face acelasi lucruri ca acum 11 ani? Evident. In conditii similare, as mai face aceleasi lucruri. Ba poate si mai si. C’est moi. Toujours moi. Encore moi. Daca as face acum aceleasi lucruri ca acum 11 ani, in continuare, adica daca as « construi » o escalada a actiunilor? Nu, n-as continua la fel, tocmai pentru ca am libertatea sufletului, iar lucrurile, momentele, actiunile sunt irepetabile. Perfecte si inimitabile in irepetabilitatea lor. Stiu ca pentru libertatea sufletului va amintiti, voi, toti, despre mine. Da, stiu, si spun asta fara urma de orgoliu. Doar constat. Libertatea sufletului care va sperie pana la intepenire si inghet cateodata, pentru ca nu intelegeti, pentru ca e surprinzatoare si atat de diferita de ceea ce stiti din cotidian… Acea inimitabila libertate care ma face altfel decat restul lumii. Diferita, fara sa cultiv sau sa caut cu dinadinsul aceasta diferenta. Diferita in mod natural. Firescul libertatii asumate. Ei, semnul meu distinctiv. Pentru ea va amintiti de mine, stiu asta deja…. Pentru asta ma pastrati alaturi de-a lungul anilor, sau ma cautati dupa un timp, asa cum cauti o gura de aer proaspat. Voi vreti o portie de suflet liber. Si nu, nu cu intentii rele, dimpotriva. Continuare dialog: A: poza aceea e singura. O sterg? O lasam singura? B: haha, acum am sapte mii de poze pe net A: nu sunt niciuna ca aceea. B: cert 🙂 Apropo, vrei o fotografie cu sufletul meu? O fotografie care sa ilustreze libertatea, evident… Dar nu vrei mai bine un desen, decat o fotografie? Ma pricep asa de bine la desen pe suflete…. Sufletul meu e albastru. Si nu in sensul acela de jale si dor, ci in sensul de senin. L’amour est bleu 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It