Archive for 17 mai 2011

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză. Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert. Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare. Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut. Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem. Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe. Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

… au trecut trei saptamani. Daca sapte zile erau ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte rani adanci, trei saptamani sunt deja trei eternitati. Si uite ca…. au trecut trei saptamani. O eternitate, doua eternitati, trei eternitati. Sfarsite-nesfarsite. Ciclice. Privesti in fata si nu distingi nimic. Privesti in spate si nu vezi drumul pe care ai pasit ca sa ajungi aici. Te-ai tarat, pe branci, prin praf, crezand ca ai sa mori, dorindu-ti asta aproape. Cand te-ai « ridicat » in genunchi, era deja un mare progres. Acum pasesti, e adevarat ca pasii-s sovaielnici, ca te clatini, ca inca tremuri, ca privirea ti-e tulbure. Dar stai in picioare. Mergi. Pari normal. Privesti in oglinda si ti-e greu sa te recunosti. Lumea (prieteni, cunostinte si noi oameni abia intrati in viata ta) iti spun ca arati bine. Privesti grabit peste umar, intrebandu-te despre cine este vorba. Tu? Iti pare imposibil. E totusi neverosimil ca atati oameni diferiti (si care nu se cunosc intre ei) sa te pacaleasca. Unii (cea mai mare parte) habar nu au prin ce ai trecut/treci. Probabil au dreptate spunandu-ti ca arati bine. Te feliciti in gand pentru puterea de a parea normal. Pentru forta de a fi senin in exterior, de a-ti pastra limpede privirea albastra. Numai tu stii cat ai plans. Te intrebi daca nu s-au decolorat ochii… Mai sunt albastri? Mai sunt oglinda sufletului tau curat, de copil, care iubeste? Mai sunt? sau sunt hâzi, albi, goi? « Este ora cinci, buna dimineata« , spune vocea de la televizor. Acesta merge, ca zgomot de fond, fara ca tu sa auzi mare lucru. L-ai deschis masinal cand ai intrat in casa, la 1.45 dimineata, dar n-ai auzit nimic inainte de fraza asta. Abia-ti auzi gandurile, cum sa auzi emisiunile? Te ustura ochii, te ustura mintea, te ustura fiecare bucatica de corp, departe de fiinta iubita, dar nu poti sa dormi. Nu poti pentru ca nu-ti dai voie. Nu inchizi lumina. Ti-e teama. Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua « nopti » care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urât, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Parca tu te-ai fi vazut facand asta….. Niciodata, evident. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo… Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei,…