Monthly Archives: February 2011

Feb272011

Posted in Moi • stari de spirit – stari de asediu

Piatra si zambetul

By Comments:14 Comments

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare.
M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: “Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa :)” M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja.

Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda…
Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un “alt tărâm”. Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor.
Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri…

Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: “Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni. ” De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit “cu sens”. Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea.
A adaugat: “Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem“, adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar usor. Si anotimpul asta e complicat (ma leg de meteorologie, desi stiu si eu si iarna ca nu e vina ei). Inot spre ziua de maine.

Si-mi amintesc alte cuvinte, ale altcuiva, de curand. Tot mesaj privat, tot necunoscuta. O mama, care mi-a spus ca isi inchipuie ca atunci cand va fi mare, fetita ei va fi ca mine. Mi-a spus ca priveste fotografiile mele si ca seman mult cu fetita ei, ca asa si-o inchipuie la varsta mea. Nu cred ca exista lucru mai frumos pe lume… decat sa-ti spuna o mama ca esti ca proiectia fetitei ei cand va fi mare.
Si in aceeasi ordine de idei, o prietena (de data asta o prietena din real) mi-a scris acum ceva timp ca isi doreste sa fiu si prietena copilului ei atunci cand baietelul va fi ceva mai mare, asa cum sunt prietena lor, a parintilor.
Cred, din tot sufletul, ca dincolo de durerile mele actuale, si dincolo de zonele gri, pentru toate lucrurile astea, merita sa merg mai departe, sa pun un picior in fata altuia, sa pasesc spre ziua de maine, spre un poimaine, spre saptamanile si lunile viitoare, intr-un fel.

Ar fi trebuit sa ies asta seara. N-am putut. Sunt tetanizata, lipita de scaun, de pat, ma misc mecanic, de colo-colo, prin casa. Maine dimineata am un curs. Sper sa pot sa ma scutur si sa ies.
Nu, n-o sa incep sa numar saptamanile. Ar fi de prost gust. Oricum, a le numara inseama ca astepti ceva. Eu, acum, pur si simplu nu mai astept nimic.

Later edit. Azi dimineata, mi-a scris din nou: “Draga mea, de aseara nu fac altceva decat sa-ti citesc notele, mi-ar fi placut sa nu-ti cer nimic dar am gasit prin notele tale trairi si sentimente atat de asemanatoare cu ale mele, mentionez faptul ca eu nu am inteligenta,curajul si taria ta de a scrie atat de frumos si-ti cer permisiunea de a copia o nota de a ta si de a posta-o. Mirandolina, pot spune ca tu mi-ai schibat viziunea de viata, iti multumesc ca existi si-ti doresc tot binele din lume.”

Si da, m-am trezit gri, acum trei ore, o noua zi in care nu astept nimic, in care parca nici cafeaua, pe care o ador, n-avea savoare. Cursul s-a anulat, si ma tot gandeam ce caut treaza… si am citit asta.
Multumesc si eu. Atata timp cat simt ca am forta asta, atata timp cat oamenii isi gasesc ceva, orice,  in mine, am decis sa merg mai departe. E bine ca nu exist degeaba pe lume. Ca folosesc cuiva/la ceva. Uneori nu mai stiu asta. Acum, de pilda…. Dar macar altora sa le dau forta, daca pentru mine nu-s intotdeauna in stare. Ca sa termin intr-un misto cinic, asa cum bine-mi sta: cum era vorba aia? “Cizmarul e cel mai prost incaltat”.

Pin It

Feb262011

Posted in lumea asta • lumea larga • Moi

Conflicte de copilarie si limite de adult

By Comments:6 Comments

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era “personajul negativ” din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita.

Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de “cat am pierdut”. Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau.

Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 😀
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁

Ca sa revin la povestea si intrebarea prietenului meu, l-am sfatuit sa nu-si certe copilul. Ok, sa aiba o discutie cu fetita lui, sa incerce sa afle in ce consta conflictul cu cealalta si cat e de profund, insa sa nu o certe, sa nu o impiedice sa se apere. E important ca fetita lui sa pastreze integritatea si fermitatea de a reusi sa-si apere fiinta, granitele… Nu-i face un serviciu certand-o direct si definitiv. Poate sa ajuga o bleaga, care mai tarziu, ca adult, se va forta, ca mine, sa nu se “stearga” in fata celorlalti. Va avea de luptat cu sine insasi, toata viata, ca sa uite aceasta pre-determinare, aceasta programare. Nu-i asa usor sa reintialzezi sistemul, mai tarziu. Nu o pregateste bine pentru traiul in societatea asta daca o inhiba… Eu, sa zicem ca am avut noroc cu plecatul in alta tara, singura, complet diferita, de la o varsta frageda, si a fi trebuit sa ma descurc int-un mediu “ostil”. Si am avut noroc cu alegerea meseriei, care e prin excelenta o meserie unde trebuie sa te impui…. Si chiar si asa mi-e greu, mai ales in viata privata. Dar altii…

Pin It

Feb242011

Posted in Moi

Mult prea fetita

By Comments:10 Comments

Am fost un copil cuminte. Mult prea cuminte. Nu numai ca si copil, dar si ca adolescent. Ca si copil inteleg din povestirile altora (caci nu am amintiri din copilarie), ca eram destul de ferma. Ferma fiind un eufemism pentru “batausa”. M-am reintalnit recent cu fostul meu coleg de banca din clasa 1. Foarte emotionant. Dincolo de asta, mi-a povestit ca ma bateam pentru apararea “drepturilor mele”, si ca in general, ne-am batut din prima zi. Eu asta-mi mai amintesc, ca prin ceata, totusi, ca ma bateam cu baietii. Cu fetele, nu. Pe fete le protejam eu. Eram un soi de Zorro care sarea in apararea fetelor fragile. Pana intr-o zi, cand mama mi-a spus ceva. Nu stiu ce, sunt curioasa daca si-ar mai aminti, daca o intreb. Poate chiar am sa o intreb zilele viitoare. Mama nu mi-a dat nicio palma. Insa mi-a spus o chestie, care m-a facut sa basculez. Din ferma si clara, cum eram, am devenit chiar bleaga. Extrema cealalta. Nici macar nu ma mai aparam. Si am ramas asa. Pana tarziu. Liceu, facultate, prea cuminte, prea bleaga. Am stat in banca intai pana in clasa a 12a, am luat premiu, n-am avut prieten, il iubeam pe Alain Delon.
Ulterior, de la 18 ani jumatate, l-am iubit pe cel ce avea sa-mi devina sot, cu pasiune si dedicatie. Era singurul barbat in lume. Nici nu vedeam ca exista alti barbati. Aveam colegi de facultate, apoi de redactie (la ziar), intalneam, ca jurnalist, tone de oameni, dar el era singurul urmas al lui Adam. Pe restul n-aveam ochi sa-i vad, pur si simplu. Eram oameni, dar nu barbati. Erau asexuati. Dar nu acesta e subiectul.

In privinta cuminteniei excesive si a laturii de bleaga (care nu mi-a permis nici sa ma apar de-a lungul anilor), a trebuit, ca adult, sa reinvat sa pun limite si sa ma apar macar. Am invatat rapid (ca e felul meu de a fi, sa fiu rapida, altfel nu pot), si datorita meseriei. Profesional stiu sa ma apar, stiu sa spun destul de ferm, dar si respectuos, ce vreau (ma rog, toate astea politicos, si in masura rezonabilului). Fiind jurnalist, am interactionat cu mii de oameni, si mi-a placut enorm (de asta mi-am ales meseria asta). Stiu sa abordez aproape orice necunoscut, din aproape orice patura sociala, sa vorbesc “pe limba lui”. Nu ma fastacesc, in fine, uf, departe de mine astea :)) Sunt chiar calma, serioasa, sobra, politicoasa, infipta, calculata, pana la schematica. Distanta, dar cu o distanta amabila care scoate multe de la oameni… Mi s-a intamplat sa-si “dea drumul la gura” interlocutori tare tacuti cu altii. Stiu ca e si de la privirea mea, care inspira incredere. Si e bine asa.

Insa, in viata privata… ehe, aici e aici. Sunt fetita. Mult prea fetita. Ea sta ascunsa acolo, in mine, in adultul responsabil. Si, cand te astepti mai putin, cand apare. Se iteste, se iveste, scoate coditele si nasucul de te miri unde. Face o mutriţă ciudata, si raspunde in locul femeii care sunt. Cand mi-e lumea mai draga, fetita imi pune piedica. Cand mi-e lumea mai draga, in loc sa fiu senzuala, seducatoare, cand sa raspund cu nuante…, sunt copil. Iremediabil copil. Iremediabil fecioara. Iremediabil fetita. Incredibil.
Am incercat sa o iau de mana. Sa o privesc, sa ii vorbesc. Sa o imblanzesc. Sa ii explic ca trebuie sa crestem. Sa ii spun ca barbatul pe care-l iubesc poate se sperie de copilariile (interpretate uneori ca rigiditati, distante sau raceli) pe care ea le spune/face. Sa o rog sa ma lase sa fiu femeie. Seducatoare. Aiurea, n-ai cu cine sa te intelegi. Ea clatina din cap, ca un copil cuminte, cum a fost intotdeauna, inteligent si ascultator. Dar face tot ce vrea ea. Apare din senin, si-mi pune brusc piedica. Si ma trezesc raspunzand ca o fetita, in loc sa raspund ca o femeie. Ma dispera…  O iubesc, o accept, ea sunt eu si eu sunt ea. Datorita ei sunt unde sunt, datorita ei realizez ce realizez in viata. As vrea, insa, cand sunt scene de dragoste, sa doarma. Sa taca. Sa stea cu fata la perete. As pedepsi-o, desi e cuminte. Tocmai, as pedepsi-o pentru ca e prea cuminte. Si as inchide-o in camera.

Pin It