Archive for mai 2010

Topul intrebarilor stupide care mi s-au adresat in ultimul timp: 1. Pe polei si zapada, intr-o noapte de decembrie, cu o ninsoare infioratoare in fata ochilor, si fara deszapezire, ca nu-i asa, ai nostri ca brazii ardeau gazul pe dreapta in camioane in loc sa bage plugurile pe strada: –          Avem frane? Faţa mea a fost elocventa, ca raspuns. Insa acum, la rece, ma gandesc la alte variante de raspuns, verbale, pe care le-as fi putut avea: a)      – Nu, nu avem, aoleu, acum imi spui? de ce nu mi-ai amintit mai devreme sa le iau de acasa, le-am uitat pe balcon! Hai sa ne intoarcem sa le luam, ca ne-ar putea folosi. b)      –Nu stiu, vrei sa pun o frana brusca acum ca sa verificam? Eventual, intram in décor, da’ macar vedem daca avem sau nu avem frane, ca sa stim o treaba! c)       – Nu cred ca avem. Da’ crezi ca ne trebuie? 2. Cand iubeam pe cineva si sufeream, in anumite imprejurari, dupa 2-3 saptamani vine magistrala intrebare, de la cineva din preajma mea:  Nu ti-a trecut? –          Nu, tata, nu mi-a trecut, ca nu e o raceala. E o iubire, nu trece asa, ca o durere de stomac! Va anunt eu! Stati pe receptie, ca mai e de asteptat. 3. Tot cand sufeream, in acele perioade, barbati in jurul meu, insistenti: –          Vreau sa te ajut! Cu ce pot sa te ajut? [Traducere: “Te-as f…, vreau sa te ajut”. Adica daca tot nu pot sa ti-o trag cand esti lucida, poate cand esti vulnerabila reusesc. Nici nu mai conteaza cum esti, principalul e sa ‘te (aj)/.ut’] –          Cu ce sa ma ajuti frate, nu vezi ca plang dupa altul? Lasa-ma! Uite asa ma ajuti! A, sau fugi si cumpara-mi batiste! Sau du-i scrisoarea asta de dragoste din partea mea, LUI. Să-ţi dau adresa? Cam cu asta ma poti ajuta. 4. Cand programasem o plecare singura, pentru ca simteam ca sunt la capatul puterilor, ca merg spre ceva rau, si ca este vital sa ma desprind, sa ma duc departe, sa dorm, sa mananc, sa citesc, sa revin la mine insami. Spun asta de mai multe ori, ma asculta cu atentie, si in ajunul plecarii intreaba:   Cu cine pleci? –          Cu tanti Aglaia! Cu cine sa plec? Dar n-a fost niciodata vorba sa plec cu cineva! –          Nu dar ma gandeam ca… –          Ca ce? Am zis ca plec singura! N-am zis la misto. 5. Duminica dupa-amiaza, cand treceam frontiera Romania-Bulgaria, in sensul spre Bulgaria, vamesul,  (dar macar asta are scuza ca e vames): –Unde mergeti? -Nisipurile de aur – Mergeti sa luati pe cineva? -Nu. Merg sa stau acolo. –Acum? Cand se intoarce toata lumea? – Da, mie-mi place sa fiu linistita, aveti senzatia ca am fata sa merg cu turma? –Si plecati singura??? -Nu, frate, am un emigrant pakistanez in portbagaj si inca un chinez sub bancheta din spate. Rahat, nu vezi ca sunt singura in masina si ma duc, treaba mea ca ma duc cand…

Muncitorii bulgari sunt mai civilizati decat muncitorii romani. Desigur, probabil au facut la fel de putine studii. Desigur, muncesc cu carca. Dar il faut de tout pour faire un monde, si avem nevoie de ei, iar eu respect oamenii care muncesc. Asta ca sa stabilim din capul locului ca n-am niciun fel de dispret sau apreciere negativa la adresa muncitorilor, din indiferent ce tara provin. Insa am remarcat ca muncitorii bulgari sunt mult, muuuuuult mai civilizati decat cei romani. Am trecut zilele acestea de mai multe ori printre palcuri de muncitori, pentru ca, fiind luna mai, sunt inca multe hoteluri in constructie sau renovare. Eram, ca la mare, imbracata in pantaloni scurti, si tricou cu bretele. Cand i-am vazut pe primii in zare, am avut o teama si o neliniste in suflet, caci stiu cam cum se intampla in Romania in asemenea circumstante (si fara sa fiu in pantaloni scurti- poate doar o armura ar ajuta la ceva, si inca, nu-s sigura!). Fluieraturi, tipete, propuneri si remarci deplasate (asta ca sa raman decenta in descrieri). Ei bine, la bulgari nimic. Oamenii-si vedeau de treaba. Si asta a fost de fiecare data, nu o intamplare disparata. Chestia asta mi-a trezit un respect enorm. Si ei sunt oameni, si ei sunt barbati, si nu cred ca eu sunt mai putin atragatoare dupa ce trec granita. Probabil se uita, dar nu se manifesta ca si cum acum ar fi coborat din copaci. Romanii sunt niste primitivi isterici. Se comporta de parca ar fi coborat acum doua minute din copac, sau ar fi iesit la lumina din vreo pestera de curand, si cand vad o femela corespunzatoare nu stiu decat sa gafaie, sa grohaie si sa arunce cu ghioaga. Suntem pierduti si nici ca ne mai facem bine. I-am privit zambitoare si cu admiratie pe muncitorii bulgari pe langa care treceam. Ba chiar, le-am suras. Ceea ce ar fi sinucigas in Romania, unde trebuie sa ma uit fix oriunde altundeva, sa evit privirile, sa ma fofilez, sa ma fac mica. Bulgarii mi-au trezit admiratie. Si nu erau nemti, nu erau suedezi, nu erau japonezi. Erau bulgari, da? Cei de care radem noi. Suntem idioti, n-avem voie sa radem.  Au 100 de ani de civilizatie in plus. Si tot atatia de savoir vivre. p.s. Pe cei care sunt revoltati de postarea asta dintr-un asa zis “patriotism”, ii rog sa se uite mai atent in jur pe strazi in Romania, sa-si intrebe surorile, prietenele, sotiile cum sta treaba. Masculii care se simt lezati de postarea aceasta pot sa dispara din jurul meu si din viata mea. Nu-s feminista, ba chiar sunt un pic impotriva feministelor (am zis asta mai demult, nu mai argumentez iar), dar aici e vorba de altceva. De civilizatie, respect si de un fel de a trai la care nu cred ca vom ajunge prea curand. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on…

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea). Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva. Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup. Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar. Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa. Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si…

Cartile. Acum mi-am dat seama ca nu am scris de unde provine “compozitia”. Doua de la un prieten nespus de bun, special, de care ma leaga fire nevazute. Doua de la prietena mea din copilarie, pe care o cunosc de 25 de ani, si mi-e extraordinar de draga. Doua de la o prietena cunoscuta acum mai putin de doua luni (daca ma gandesc bine), dar care a devenit foarte repede foarte importanta pentru mine, si este printre acei cativa “alesi”. Si a saptea, una, a mea, profesionala. Facultativa… Mi se pare extrem de frumos si neintamplator locul din care provin aceste carti. 2+2+2+1. Si sapte! Ce chestie. Cifra magica. Nu m-am gandit la asta cand le-am pus in geanta. Am stiut doar ca vreau sa le citesc. Si ca e momentul. Dar constientizand, este si mai frumos. Ca un timp petrecut cu fiecare dintre ei, plus un complement pentru constiincioasa din mine, profesional vorbind. Ca sa fiu mai buna, mai sus, mai departe. Mai senina. Nepretuit sentiment. Si cel mai frumos in aceasta descoperire este ca fiecare dintre ei mi-a dat carti importante pentru el insusi. Nu a fost genul de indemn: « Citeste asta, daca nu mai ai ce citi! ». A fost: « Trebuie sa citesti asta, este ceva foarte important si pentru mine, si va deveni si pentru tine! » Citind, petrec timp cu fiecare dintre ei, aici. Imi amintesc, pentru fiecare dintre ei, cuvintele cu care mi-au descris aceste carti, si cu care m-au indemnat sa le citesc. Incredibil de frumos. Va multumesc, dragii mei! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It