O alta zi

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea).

Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva.
Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup.
Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar.
Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa.

Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si nefireasca. Si trebuie sa reinvat incet-incet sa am grija de mine. Cu pasi mici, elementari. Sa mananc, sa dorm.  Daca ma gandesc bine, sunt ca la un fel de sanatoriu.
Macar citesc. Si macar scriu din nou. Sper ca m-am deblocat, in privinta scrisului. Blocajul scrisului ma omora. Si stiam ca asta inseamna ca nu-s deschisa spre exterior. Ca sunt chircita in mine insami. Ca sunt hamster in butoiasul fara sfarsit. Si nu era bine.

Compozitia magica a lecturii

Cartile. Acum mi-am dat seama ca nu am scris de unde provine “compozitia”.
Doua de la un prieten nespus de bun, special, de care ma leaga fire nevazute.
Doua de la prietena mea din copilarie, pe care o cunosc de 25 de ani, si mi-e extraordinar de draga.
Doua de la o prietena cunoscuta acum mai putin de doua luni (daca ma gandesc bine), dar care a devenit foarte repede foarte importanta pentru mine, si este printre acei cativa “alesi”.
Si a saptea, una, a mea, profesionala. Facultativa…
Mi se pare extrem de frumos si neintamplator locul din care provin aceste carti. 2+2+2+1. Si sapte! Ce chestie. Cifra magica. Nu m-am gandit la asta cand le-am pus in geanta. Am stiut doar ca vreau sa le citesc. Si ca e momentul. Dar constientizand, este si mai frumos. Ca un timp petrecut cu fiecare dintre ei, plus un complement pentru constiincioasa din mine, profesional vorbind. Ca sa fiu mai buna, mai sus, mai departe. Mai senina.

Nepretuit sentiment. Si cel mai frumos in aceasta descoperire este ca fiecare dintre ei mi-a dat carti importante pentru el insusi. Nu a fost genul de indemn: “Citeste asta, daca nu mai ai ce citi!”. A fost: “Trebuie sa citesti asta, este ceva foarte important si pentru mine, si va deveni si pentru tine!”
Citind, petrec timp cu fiecare dintre ei, aici.
Imi amintesc, pentru fiecare dintre ei, cuvintele cu care mi-au descris aceste carti, si cu care m-au indemnat sa le citesc. Incredibil de frumos.
Va multumesc, dragii mei!