Stari de hamster

 Stiu ca sunt valoroasa, stiu ca sunt inteligenta, stiu ca pot sa fac lucruri, ca sunt puternica, ca sunt… Dar de fapt nu mai stiu lucrurile astea. Am doar constiinta unei forte resimtite in trecut, a unei puteri de atunci, a unei valori stiute atunci.
Am primit ieri o confirmare a faptului ca sunt bine profesional, (“scrii frumos, fara clisee, uman“, aici vorbind de o scriitura cat se poate de serioasa si profesionala si nicidecum de locul asta, in care-mi dezvalui sufletul, sau de scrisori personale…). M-a umplut de bucurie auzul acestui lucru, am zambit increzatoare, si totusi, instantaneu, in minutul de dupa, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru ca am realizat ca nu mai stiu lucrurile astea, si ca depind de auzul lor, ca sa merg mai departe, spre ziua de maine.
Ultimele luni m-au erodat cumplit. A fost un tavalug al lucrurilor pravalit peste mine. Vreau sa redevin eu insami. Sa rasune casa de rasetele mele. Sa imi deschid ochii dimineata cu o privire senina. Sa pasesc hotarata spre mai departe.
In ultimele luni ma simt exact ca un hamster intr-un butoias. Pedalez fara iesire, si aproape in gol. Ma doare.
Mi-e dor de mine, cea care ma stiu. Cea solara, cea puternica, cea vesela.
Nici n-am mai scris. Nu m-am simtit capabila. Blocaj. Pentru ca scrisul e o deschidere spre exterior. Acum, ma simt chircita. Ma simt in butoias.

Ma bucur totusi ca cineva reuseste sa-mi provoace zambetul, chiar rasul… E un pas spre mai bine. O sa redevin eu. Daca ma asteptati… Revin!

p.s. 1. Prin aceasta postare nu caut sa provoc complimente. Stiu, sunt un om bun si in regula. E descrierea starii in care ma simt acum. Fereastra spre interioare.
2. Nu cred ca spunand asta sunt mai putin puternica.

Zece

Hei, voi, aici sunt!
N-am disparut. Nu inca. N-am murit. Nu inca. Nu m-am volatilizat. Nu inca.
Au trecut zile si nopti pe langa mine, dimineti insorite, dimineti cu ploaie, dupa-amieze somnoroase, dupa-amieze pline de energie. Am ascultat zeci de melodii. Am pronuntat milioane de cuvinte. Am ascultat milioane de cuvinte. Am fost emitator, am fost receptor. Am cunoscut oameni frumosi. Am ras. Am si plans. Am baut vin. Am ascultat. Am gandit. Am continuat sa iubesc. Am simtit. Am facut fotografii. I-am lasat sa-mi puna flori in par. Sa ma priveasca si sa incerce sa ma faca sa zambesc. Sa creada ca ma cunosc demult si ca asta e bine. Sa imi multumeasca pentru ca am raspuns intotdeauna apelurilor. Si totusi, dincolo de astea, de inflorirea copacilor, de lumina, am avut in majoritatea timpului, in mine, imprejur, peste tot… o tristete de netrecut.
In ciuda faptului ca oameni necunoscuti au venit, si mi-au daruit mult. Poate nici ei nu stiu cat de mult mi-au dat. Si in ciuda faptului ca am inceput sa invat sa primesc. Simplu, fara sa ma fâstâcesc, fara sa mi se para ca nu mi se cuvine. Fara traume.

In ultimele doua zile am fost “agitata” (dupa spusele fostei mele colege de banca: “Te simt agitata“, intr-o discutie online- ea traind la niste mii de km, si da, simtea bine), “efervescenta” (dupa spusele unei prietene). Mi-am disimulat trairile, in spatele acestei agitatii, efervescenţe, (pe care interior o simteam ca o demenţă, cel putin una temporara.) Venea inca o saptamana, si nu vroiam sa o stiu. Nu vroiam sa o constientizez. Ca si cand nu numai la asta m-as gandi. Mai venea o saptamana, si o refuzam. A zecea. Am facut un exercitiu de vointa, si mi-a iesit. Sa nu mai scriu atunci cand se implineau. Si ce folos? Iata, scriu acum. Fail. Sigur, nu, nu mi-am propus sa nu mai scriu niciodata. Ci sa nu scriu atunci. De ce? nu stiu. Poate pentru ca 10 e cifra perfecta. In masura in care ar putea exista ceva perfect, in lumea noastra mica, umana. Poate pentru ca 10…10 e cifra din carnetul de note. Poate pur si simplu pentru ca mi-as dori sa numar invers. Sa nu mai numar pentru ca nu mai am de ce, pentru ca a fost un vis urat, m-am trezit si EL e aici sau acolo, vorbim, ascult, inteleg, intreb, mi se raspunde.

Mi-e dor de urlu, mi-e dor de ma sui pe pereti, mi-e dor intr-un fel animalic, inuman! Si-mi innec dorul in ce? In nimicurile zilnice, si-n demenţă temporară. In munca si in comunicare frenetica. In ganduri si in schimburi de cuvinte fara importanta, cu oameni fara importanta. In jocuri si in imagini. Noi, vechi. Si nu, nu foloseste la nimic.
In ciuda tuturor acestor lucruri, ma doare de mor, mi-e dor si ma doare, ma doare si mor de dor. Mor. Dor. Doare. Zece.

In real prin poarta virtuala, si viceversa

Ca orice lucru pe lumea noastra mica, si feisbucu are ciudateniile lui… mi-am facut cativa prieteni virtuali, si am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali… tuturor celor care (inca) ma mai suportati in lista voastra, va multumesc!

Aceasta exclamatie a unui prieten de pe Facebook (se va recunoaste el) m-a facut sa reflectez si sa imi precizez in minte niste ganduri pe care le aveam mai demult, insa mai putin structurate, si inca neasternute pe hartie (ecran, evident!).

Pe Facebook am mai multe feluri de prieteni (de fapt, hai sa facem o conventie, sa ii numim conexiuni, sau amici- prietenia ramanand pentru mine o relatie pe care o respect si n-as demonetiza-o cu buna stiinta folosind acest cuvant in mod gratuit).  Deci am mai multe feluri de amici:

Cei care ma cunosc din viata reala (mai bine, mai putin bine, din viata privata sau din viata profesionala). Acestia se divid ei insisi in doua:

1. cei care ma cunosteau foarte bine, si in cazul acesta FB nu le-a adus nicio surpriza in ceea ce ma priveste, poate doar ocazia si modul de a putea sa ma urmareasca si sa stie ce fac, ce gandesc, ce simt, ce ma bucura si ce ma enerveaza in timp real fara sa-mi dea telefon. As numi asta “beneficiul directului”. Cateodata consider ca FB e ca un soi de forum, dar personal. Fiecare cu forumul lui. Unde lansezi teme de discutie, vine lumea, isi da cu parerea, interactioneaza. Sau e ca un canal TV personal interactiv. Te uiti cat iti place, fara a deranja emisia, poti zappa la canalul altei persoane, te poti intoarce la canalul primului daca incepe o emisiune interesanta, etc. Va imaginati extensiile acestei metafore, nu mai detaliez.

2. Cei care ma cunosteau mai putin (cunostinte din viata privata cu un nivel de apropiere mediu, sau cunostinte din viata profesionala, cu care lucrurile au ramas cantonate in latura profesionala), pentru care FB-ul a fost ocazia de a vedea mai mult din mine, de a descoperi si alte laturi, de a schimba unghiul. Dintre acestia, unii au fost placut surprinsi, si ma plac. Altii au zarit in mine lucruri nebanuite de ei inainte… Pe acestia, nu-mi pare extrem de rau daca i-am pierdut. Poate suna ciudat. Dar eu tin la autenticitate. Si daca eul meu profund, adevarat, ii sperie… usa e acolo, un pic mai la stanga, va rog, si aveti grija, n-o trantiti iesind. N-am pierdut nimic. Nici ei, nici eu. Ba chiar am castigat. Ocazia de a nu pierde timpul. E pretios, pentru fiecare dintre noi.

Cei care nu ma cunosc deloc in real si care, dintr-un motiv sau altul au dorit sa intre in lista mea (atunci cand a fost cerinta lor), sau au acceptat sa intre in lista mea (atunci cand eu am dorit asta). Am mai scris, sunt destul de selectiva, si asta nu pentru ca sunt vanitoasa, ci pur si simplu pentru ca am cam vazut ce se putea vedea pe internet, si nu vad niciun interes in interactiunea umana cu oricine. In acel timp pot citi, scrie, ma pot plimba, etc.  Acestia (cei care nu ma cunosteau deloc in real) se impart si ei in doua categorii:

3. Cei cu care chiar am descoperit ca am ceva in comun, si cu care schimburile interumane sunt intense si pretioase, valoroase, cu care fiecare discutie sau interactiune este o imbogatire reciproca. Pentru asta le multumesc. Cu unii am trecut pasul spre lumea palpabila, si ne-am vazut. Acestia au intrat in viata mea reala prin poarta virtuala. Sunt bucuroasa ca exista si sunt fericita de inventia internetului, fara de care, fara indoiala, nu i-as fi cunoscut. In categoria aceasta incadrez si oameni pe care inca nu i-am intalnit in real (dar asta e doar o chestiune de moment si doar din cauza distantelor geografice). Insa stiu ca ne vom intalni, si ca va fi ok. Vom translata relatia de imbogatire spirituala reciproca in real, fara nicio problema, nu-mi fac griji. Stiu asta, stiu sigur.
In aceeasi ordine de idei, trebuie sa spun ca am primit mesaje de la oameni necunoscuti (sau aproape necunoscuti), care-mi spuneau ca apreciaza cum sunt si cum scriu, si ca ma admira pentru asta. Sunt cele mai sincere ganduri. Daca de la cineva care ma cunoaste in real pot lua cu reticenta declaratiile si laudele sau il(/o) pot banui ca-mi face complimente pentru ca asteapta ceva de la mine, sau vrea sa ma perie, sau are cine stie ce interese, prezente sau viitoare, ei bine, de la cei care nu ma cunosc si a caror viata nu s-ar intersecta cu a mea altfel decat pe internet, care-mi cauta prezenta si-mi urmaresc postarile, si-mi citesc textele… ei bine, de la acestia stiu ca acele cuvinte pe care mi le adreseaza sunt sincere. Pentru ca nu-s conditionate de nicio relatie reala. Pentru ca nu-s obligatorii. Pentru ca sunt voluntare, gandite, simtite cu adevarat. Si pentru ca au simtit sa-mi si spuna ce gandesc. Pentru asta, le multumesc…

4. Cei care nu au nicio legatura veritabila cu mine (spiritual vorbind), nicio compatibilitate mentala, nimic in comun. “Pas d’atomes crochus”, cum zice francezul. Adica niciun atom invecinat…plastica imagine!
Eh, si acestia sunt de mai multe feluri, un pic variabili… Cei care comenteaza fara sa inteleaga, care ma nedumeresc, pentru ca efectiv nu pricep cum se cupleaza sinapsele in capsorul lor, si atunci ma simt incapabila sa le raspund. Pentru ca nu vreau sa jignesc…
Si mai sunt unii, cred ca acestia imi sunt cei mai insuportabili, care comenteaza de parca m-ar stii cel mai bine si parca m-ar cunoaste, si-mi explica ei lucruri despre mine. Iar cand protestez, intr-un mod politicos si elegant, se “iau in gura” cu mine, ma contrazic, imi explica ei, ca stiu ei mai bine cum sunt eu insami! Ce gandesc, ce intentii am, ce culoare-mi place, ce gust, ce am facut si ce voi face. Pe acestia nu-i inteleg, si repet, sunt cei mai enervanti. Si nu o data mi s-a intamplat ca ceilalti din jur sa creada (dupa vehementa cu care acestia sustin ca stiu ei bine despre mine tot) ca acestia chiar ma cunosc in real, de isi dau cu parerea asa de categoric despre MINE… Si nu, nu-i asa, de aceea ma nedumereste nevoia lor de a pretinde ca stiu ceva despre mine…

Si ca sa nu inchei fara a aborda, [din motto-ul care m-a inspirat], partea cu “am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali, marturisesc ca si eu am pierdut. Nu cativa, unul. Si nu l-am pierdut eu de fapt, ci eu l-am inlaturat. Pentru ca a vedea comportamentul sau online m-a facut sa descopar ce nu vazusem in cei aproape 8 ani de cand ne stim. Pentru ca purtarea sa pe internet si interactiunea virtuala cu mine, m-a facut sa imi pun mari intrebari despre calitatea relatiei reale pe care o aveam. Nu am luat usor hotararea de a-l inlatura. Si nici nu a fost o decizie spontana, brusca. Nu am actionat pripit. Consider ca nu poti scoate din viata cu lejeritate pe cineva pe care-l stii de opt ani. Si nu am facut oricum asta decat de 2 ori in viata pana acum, pentru greseli extreme, grave. (in rest sunt toleranta si iertatoare, de felul meu). Asa ca nici de data asta nu m-am pripit. Am stat si am cantarit. Am judecat, am observat. Nu am amenintat, ca nu e obiceiul meu. Am prevenit, doar, atunci cand lucrul devenise iminent. Poate ca mai era atunci ceva de facut. Dar intrucat comportamentul a continuat, am taiat. Harst! Si nu a fost ceva negandit, repet. Nici nu a fost o forma de protest, simpla. Nu a fost o reactie la nervi. Deloc. Am fost foarte cerebrala. Nu a fost nici o rupere ca sa readuc lucrurile la fel dupa 3 zile, 3 saptamani, 3 luni. Nu. Am masurat decizia, implicatiile ei. Nu am obiceiul sa fac gesturi necugetate sau gratuite. Asta e viata. Si inca o data, multumesc internetului. Arata cateodata si parti nebanuite.
Pe internet suntem, intr-o proportie mult mai mare decat in real, ceea ce spunem. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Bune si rele.