Archive for mars 2010

Minut pentru minut, ora pentru ora, zi pentru zi. Intamplarea (oare exista intamplari inocente, coincidente? -mi-e greu sa cred, viata mea contine prea multe si prea ciudate) a facut ca saptamana trecuta, cand se implineau patru saptamani, sa fiu exact in locul in care eram cand s-a intamplat (caci nu eram acasa). Si e ciudat ca eram tot acolo. Merg rar acolo. Foarte rar. Ei bine, uite asa s-a intamplat. Asa a fost sa fie. Cum spuneam, nu cred ca-s coincidente. Asa cum n-a fost o intamplare sa fiu atunci, acolo. Cred ca daca eram acasa, singura, imi pierdeam mintile, innebuneam de durere, ma « stricam de cap ». Insa, cu totul neprevazut si intamplator, am fost cu prietena mea. M-a tinut (psihic) de mana. Chiar si fara sa vorbim, si fara sa ii spun prea multe. Fara sa-i povestesc ce mi se intampla, ce traiam in acele momente, in biroul ei. Nu m-a lasat sa alunec in abis. In seara aceea, cand D m-a adus acasa, am coborat din masina mai mult moarta decat vie, adunata din franturi, cu sufletul bucati, si corpul fragmente. Ma gandeam cum sa pasesc de cand am coborat din masina pana la usa, fara sa ma dezintegrez. Ma simteam atat de putin unitara! Nu ma mai tinea nimic, nu ma mai mentinea nimic. Tot echilibrul meu, toata coeziunea mea interioara, toata armonia mea se dusese. Brusc, in prapastie, in abis. Cazuse, disparuse. M-am adunat incetisor, ca sa pasesc. Sa fac primul pas, pe trotuar, spre scara. Sa nu ma frang, sa nu ma imprastii, sa nu explodez. Nu ma intrebati cum am dormit. Nici cum am adormit. Nici cum m-am trezit. Nici cum am adormit dupa. A doua, a treia, a sasea, a opta, a 14a, a 20-a noapte. Nici cum am trait. Nici cum am mancat, nici cum am vorbit. Nici cum am ras, nici cum am privit in jur. Nu ma intrebati nici macar cum am plans. Nu ma intrebati nimic, e mai bine. Oricum, va anunt eu. Ei bine, acum o saptamana, la implinirea a 4 saptamani, culmea! eram din nou acolo. Simpla coincidenta (? hm)… Cu totul alte scopuri, cu totul alte circumstante. Cu totul alt deznodamant. Am revenit acasa, si am resimtit, coborand din masina, acelasi gol in suflet si in corp. Aceeasi imposibilitate de a ma misca, de a parcurge drumul pana la intrare, de a urca in casa. Aceeasi paralizare, acelasi influx de moarte care-mi invada venele. Nu am povestit asta saptamana trecuta, atunci cand am trait-o. Era prea dureros si prea proaspat. Exact ca si cu ciorba, exact asa, tot asa si la patru saptamani, nu am putut spune ce traiesc in acel moment. Exista acel decalaj, acea traire care ma impiedica sa spun ce simt pana nu se consuma, sau pana nu ma obisnuiesc cu ea… pana nu o imblanzesc. Pana nu mi-o insusesc si nu mi-o asum pe deplin, cu toate durerile sale… Cinci saptamani lungi ca cinci ani de absenta. Cinci saptamani dureroase ca cinci rani deschise. Cinci saptamani goale ca cinci celule de inchisoare. Cinci saptamani arzatoare. Cinci…

La capitolul « Asa nu! » Aseara, in niste imprejurari unde trebuia sa astept cateva ore, si aveam la dispozitie un computer, ma trezesc cu o cerere pe FB, de la cineva. Cum am spus si mai demult, nu accept toate cererile. Normal ca ma uit daca persoana are ceva in comun cu mine, daca avem prieteni relevanti, si in general, daca din punctul meu de vedere, merita sa intre in lista mea. De data aceasta, era vorba de un personaj care reunea mai multe incompatibilitati cu mine: opinii despre religie cel putin dubioase, stil de muzica « toate genurile dar manelele doar la un chef de pomina cu multe grade la indemana » (deci si manelele, in anumite conditii),  cu preferinte Vacanta mare, Trazniti in Nato, Oreste la B1TV, ma rog, cam multe nepotriveli in acelasi personaj. Cea mai grozava, insa: visul sau profesional este o afacere swing club. Teoretic, o cerere de la acest individ ar fi obtinut un ignore, si atat. Fara detalii, explicatii. Ca n-am de ce. Dar cum ma plictiseam, era noapte si trebuia sa mai stau acolo… am decis sa fac o fapta buna. Sa-i explic. Poate pricepe ceva, si poate schimba ceva, ca sa nu mai trezeasca reactii…  Si a urmat acest dialog: Mirandolina:  « Salut. Uite ce e. Nu vreau sa par uracioasa sau elitista. Sunt foarte deschisa si foarte dornica de a cunoaste oameni. Insa ma uit pe cine accept in lista mea, iar detaliul cu swingclubul nu prea ma incalzeste, oricat as fi de liberala in gandire. Apropo de Facebook si acceptarea oamenilor in lista, ai mai multe detalii aici: http://www.mirandolina.ro/2010/02/24/popularitate-in-real-si-n-virtual/ Ce sa zic… cam asta. O seara buna » Individul « scz ca ti-am solicitat prietenia VIRTUALA iti doresc un 8 martie nemaipomenit.Iti cer scz ca nu am sa ma uit pe www,mirandolina.ro,nu prea ma incalzeste o noapte buna si dv(tie) »   Mirandolina : « Sa fi sanatos! A fost fapta mea buna pe ziua de azi. Ma gandeam ca poate inveti ceva din asta si esti mai atent la ce iti scrii la profil. Take it easy, calm down, nu esti obligat sa te uiti nicaieri. »   Individul: « este interpretarea strict personala a dv(ta) ca a fost o fapta buna,pt mine nu a fost nu sunt obligat sa ma uit nicaieri e adevarat asa cum nici tu nu erai obligata sa imi explici motivul pt care nu m-ai pus pe lista exista butonul ignore sau blocat,sunt calm down o duminica minunata iti doresc iar clubul de swing este ceva legal este o afacere por moi nu practic asa ceva.La revedere si numai bine«    Mirandolina: « Nu ma intereseaza deloc practicile tale. As fi inteles mai mult asta, e libertatea ta personala. Dar sa faci o afacere din asta…. hm. Ma rog, treaba ta. Seara buna »   Individul : « vrei sa iti dau o afacere pe care o am si care e nobila?afacere in ghilimele–am o fundatie un ong prin intermediul careia am ajutat pers impreuna cu voluntari asa ca iti dau si eu un sfat din suflet nu judeca…

Informatia de aici este extrem de personala, subiectiva, criptica si trunchiata. Poate fi nuvela. Poate fi carte. Nu exista nicio garantie ca este realitate. Sunt subiectiva asupra propriei persoane, a propriilor alegeri si a ceea ce scriu pe propriul blog. Fiind doar un blog, pot sa nedreptatesc pe cine vreau, fara sa ma justific, fara sa dau motive si fara sa dau detalii de identificare. « E doar un blog, nu e o platforma de interogatoriu asupra vietii mele personale » (ca o completare la ps-ul de la Stare) p.s. Si nici nu te poti indragosti de un blog, in absenta oricarui dialog real, fie el in online sau in offline. Daca nu am discutat niciodata, n-ai cum sa pretinzi ca ma iubesti, doar citindu-ma. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Numar in continuare minutele, orele, zilele. Ma arde in continuare si ma pustieste absenta. Imi lipseste si simt acut aceasta lipsa. « Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé » (O singura fiinta iti lipseste si totul pare pustiu), mi-am amintit atat de intens saptamanile acestea ce spunea Lamartine. Exact asta e ceea ce simt acum. In fiecare clipa. Sunt ocupata, am un program destul de nebunesc (de pilda, in ultimele doua nopti am dormit 6 ore in total). Insa asta nu ajuta la nimic. Ah, desigur, da. Ma misc printre oameni. Am reinvatat sa zambesc. De fapt, a trebuit sa reinvat sa zambesc. Sa nu mi se citeasca durerea, disperarea, crisparea, fatalitatea, lacrimile, in fiecare dintre privirile pe care le aruncam spre oameni si spre lucruri. Se pare ca zilele acestea, in ciuda oboselii, in ciuda durerii extreme, in ciuda abisului care mi se casca in suflet, am aratat exterior senina. Mi-am recapatat privirile…  Asta e bine, cum ziceam. Probabil, pentru ca viata sa ma scuture, sa ma deturneze de la durerea mea profunda, marti m-a apucat o durere cumplita fizica. O durere de dinti. Mergeam spre birou, si pe drum, pe la jumatate, m-a pufnit plansul, cu adevarat, de durere. Conduceam si plangeam cu lacrimi siroind neintrerupt. O luasem pe linia de tramvai (ceea ce nu fac niciodata), ca sa ajung cat mai repede. Plangeam si conduceam. Au urmat cateva zile de chinuri fizice. Ei bine, din pacate, aceste dureri nu m-au facut sa uit durerea cealalta, mult mai importanta, mult mai serioasa. Francezii au un proverb foarte graitor pentru a ilustra ca dintre doua nevoi, primeaza cea mai ardenta: « Qui dort, dine » (cine doarme, cineaza– pentru a spune ca daca-ti este foame si daca-ti este somn, dormi si asta e, foamea se estompeaza in somn). La mine lucrurile n-au functionat pe acest principiu. p.s. Cateva mici precizari, care mie mi se pareau evidente, insa pare a fi nevoie sa le enunt, pentru unul din cititorii acestui blog (si ca sa nu apara altii sau alte discutii) : 1. Daca citesti ceva aici si nu intelegi despre ce e vorba exact in propozitie… inseamna ca nu-ti era sortit sa intelegi. Cei care trebuie sa inteleaga, inteleg. Asa ca nu cere detalii, chiar daca te simti indreptatit, ca cititor fidel. Si eu citesc texte scrise de oameni pe care nu-i cunosc, iar faptul ca le citesc nu ma indreptateste sa intru cu bocancii in viata lor intreband despre ce e vorba. Le citesc, pentru ca aleg sa le citesc… (citesc putini oameni, dar cand o fac, e pentru ca merita: scriu bine) Asta nu-mi da dreptul sa le scriu email-uri cu declaratii. 2. Cand citesti o postare ca « ciorba« , cand esti barbat, si nu ma cunosti… Cand nu intelegi despre ce e vorba, dar intelegi destul cat sa pricepi ca nu e vorba DOAR despre o ciorba, si ca plang dupa un om, nu pune stupida intrebare: « Cu ce pot sa te ajut? » Cu ce m-ai putea ajuta, cand eu plang dupa altul? Hm. Revin la : « o singura fiinta…