Patru

Cand ai disparut, mi s-a oprit suflul. Cand ai disparut, mi s-a intunecat vederea. Cand ai disparut, s-a facut noapte. S-a facut iarna. S-a facut frig.
Cand ai disparut, m-am pustiit. Cand ai disparut, nu am mai vazut soarele.
Ma uit, orbete, spre cer, si nu mai vad lumina. Ma uit in stanga, in dreapta, imi pun mana la ochi si ma fortez sa privesc in fata. Te strig. Orbecaiesc. Doare.

Lacrimile nu spala nimic. Nu ajuta la nimic. Nu usureaza nimic.

Au fost langa mine. Ca sa ma insoteasca, sa ma duca spre mai incolo. M-au dus, ca pe un orb. M-am lasat purtata. Ba am fost abila, chiar. Se pare ca par puternica, senina. Se pare ca par plina de viata.  Plina de viata? Da, cum ziceam, nu e putin lucru sa pari plina de viata. Acea viata care te paraseste. Acea viata pe care trebuie sa o provoci ca sa o mai simti.

Si pe langa asta, toate durerile trecute par nimicuri. Tot ce ai traversat pare insignifiant. Tot ce ai simtit pare ridicol. Parca numai aceste lucruri exista. Parca numai lipsa aceasta care te pustieste conteaza. E ca o marcare cu fierul rosu pe suflet. Ca si cum ti s-ar fi smuls un organ vital. Ca si cum nu mai ai abilitatile de a gandi, de a te misca, de a trai.

Patru saptamani.

Parintii: o viziune est europeana versus viziunea vest europeana

Reiau ideea pe care vroiam sa o scriu ieri: despre parintii vest europeni in raport cu parintii nostri.
Cand am ajuns in Franta, la 18 ani, mi se parea ca parintii occidentali, care sunt diferiti de parintii romani, sunt indiferenti, reci, aproape spre iresponsabili. Am vazut parinti lasandu-si copiii sa se joace cu foarfeca, in timp ce ei, impasibili, citeau o revista. Am vazut parinti care imprumuta bani copiilor si ii asteapta inapoi. Am vazut parinti care pareau nepasatori, in cel mai bun caz, fata de copii. Venita din societatea romaneasca, mai ales pe vremea aceea, eu fiind inca un copil, dupa o copilarie comunista, abia iesita de dincolo de “cortina de fier”, mi se parea ciudat sistemul.

Ulterior, aveam sa-mi dau seama ca e mult mai bine. Mult mai corect si mai echitabil. Si ca asta ii ajuta si pe copii, le da un start foarte bun in viata. Tinerii francezi pleaca din casa parintilor foarte repede, majoritatea la 18 ani. Sunt mult mai putin dependenti de acestia, ceea ce face ca sunt mai independenti ca indivizi. Au concret, bine sadita in creier, ideea ca trebuie sa muncesti ca sa castigi bani. Nu putini sunt parintii care nu dau bani de buzunar copiilor lor decat in schimbul unor sarcini casnice (spala masina, spala vasele, dau cu aspiratorul, etc). Mi se pare un sistem echitabil pentru a intelege ca atunci cand cresti, trebuie sa muncesti ca sa iti castigi existenta. Inveti de fraged ce e munca, intelegi importanta acesteia, castigi respectul pentru ea. Inveti ca ai bani daca faci ceva. Nu daca stai. Inveti sa iti doresti sa existi prin tine insuti. Inveti sa iti doresti ceva de la viata. Inveti sa ai ambitia de a nu depinde de nimeni.

Cred ca dependenta e cel mai rau lucru. Parintii romani isi cresc copiii intr-o dependenta prea mare. Din dragoste prost inteleasa ii supra-protejeaza. Ii cocolosesc. Ii sufoca, in unele cazuri. Ii leaga de ei, prin diverse metode. De dependenta materiala (si societatea e faurita in asa fel). De manipulare psihica. De culpabilizare. Enuntul “fac un copil sa aiba cine sa-mi aduca o cana cu apa la batranete“, e o notiune atat de egoista! Si nu, copiii occidentali nu-si abandoneaza parintii la batranete. Nu intr-o proportie mai mare decat cei romani. Dar e o intreaga filosofie de viata care e diferita. Una e sa acorzi sprijin parintilor cand au nevoie, si alta e sa concepi o intreaga viata pe principiul “l-am facut pentru mine, sa-mi fie aproape.  Il tin aici, langa mine. Iau toate deciziile de viata asa, nu-l las sa se dezvolte ca individ diferit de mine.” Trebuie sa faca ce decid eu, ba chiar sa faca ce n-am putut sa fac eu.
E legitim sa-ti doresti reusita copilului tau. Bucuria sa. Succesul sau. Dar nu poti sa-ti doresti fericirea copilului tau cu forta, sa-ti doresti o chestie care pentru tine e fericire, dar care pentru el e departe de a reprezenta notiunea de fericire. Fericirea este ceva foarte subiectiv. Numai din interior poti spune ce e fericirea. Este important sa ii dai bazele corecte in viata, sa il inveti cum sa se comporte si care e sistemul de valori. Dar apoi sa il incurajezi sa gandeasca singur, sa decida singur. Evident, fiecarei varste ii corespunde un nivel de decizie. Dar e esential sa il lasi sa hotarasca singur, pe masura ce o poate face. (eu am avut noroc de o asemenea mama, inteligenta). Nu e bine sa il tii legat de tine doar sub pretextul ca stii tu mai bine pentru el. Nu. Nu stii tu mai bine. Fiecare individ stie mai bine ce e bine pentru el. Si chiar daca nu e bine, lasa-l sa vada asta. E important ca fiecare sa-si traiasca propriile experiente. Nu se poate trai prin procura. Nu poti invata unele lucruri decat pe propria ta piele. Nu poti sa-ti ajustezi viata decat asa, prin incercari succesive personale.

Parintii est europeni, cert, din iubire, din grija fata de copiii lor, o grija putin prost inteleasa, incearca sa preia asupra lor deciziile, dorind in acest fel sa usureze viata copiilor. Incearca sa indice raspunsurile, nelasandu-i pe copii sa isi caute propriile raspunsuri. Nu numai ca acest lucru nu-i ajuta si nu le usureaza viata copiilor, dar chiar dimpotriva, le reteaza aripile, ii face dependenti, ii face “impotenti”. Ii face niste indivizi mai putin inarmati cu uneltele pentru a se descurca in viata.
Dependenta poate continua pe termen lung, uneori se prelungeste pana la moartea parintilor. Iar copiii, la randul lor deveniti parinti, reproduc acelasi model educativ.

Tare imi doresc sa evolueze societatea asta!  Pentru binele ei. Pentru ca aceste lucruri nu afecteaza doar viata personala a indivizilor, ci si societatea in intregul ei mod de functionare. Pentru ca din indivizi ne-independenti nu se nasc idei atat de bune, reactii curajoase, gandiri elaborate, riscuri, asumari ale actelor facute, ale cuvintelor pronuntate.