Archive for février 2010

Trei saptamani: ciorba si principiul terapeutic

24 février 2010

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred) Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate. Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire. Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica. Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat. Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce…

📌
23💬 read more

Mirarea de peste timp

22 février 2010

Lumea spune ca e fantastic, ca suntem la fel. Eu imi regasesc, privind aceasta fotografie, intr-adevar, privirile pierdute, acel « sunt aici, dar nu-s cu voi » pe care il respir prin toti porii mei cateodata. De fapt destul de des. Pe care cei din jur il catalogheaza drept plictiseala, sau dezinteres, sau oboseala. Nu. E doar esenta mea. Altcineva l-a catalogat drept « mirare ». Da, mirare e mult mai aproape de adevar, de ceea ce nu incetez sa traiesc. O eterna mirare.  Iata mai jos si niste mirari mult mai actuale. Izbitor, intr-adevar. Acelasi aer (aproape absent), aceeasi privire… Lipsesc fundele, insa 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Cateodata e bine sa intelegi ca nu poti intelege

16 février 2010

Am tendinta (atat de omeneasca!) de a cauta sa inteleg de ce se intampla unele lucruri in viata. Dar poate ca am aceasta tendinta dusa chiar la extrem. Simt cateodata ca am nevoie neaparat sa inteleg, ca sa pot pasi mai departe. Si, uneori, nu e nimic de inteles, sau este, dar nu se poate intelege, sau din diverse motive, trebuie sa abandonezi ratiunea pura, analitica, stricta, pentru a privi in fata, spre zilele urmatoare, spre viitor. M-am surprins azi dimineata, spunand atat de intelept cuiva care se blocase pe a afla de ce s-a intamplat ceva, urmatoarele lucruri: « Ideea e ca nu mai conteaza de ce. A discuta in continuare despre asta e cel mult, arta de amorul artei. Nu mai are importanta de ce s-a intamplat. Conteaza ca s-a intamplat. Blocarea pe chestiunea de ce e ceva extrem de neconstructiv. » M-am dat un pas in spate si am remarcat cat sunt de inteleapta si de temperata. Ar fi minunat sa pot sa si aplic asta in viata mea. Pentru ca recunosc, si eu ma blochez, si vreau sa cuprind totul cu mintea, si nu pot trece mai departe, si ma doare, si incerc sa inteleg cu cerul si pamantul. Si… e amar. E si asta o lectie. Sa intelegi ca nu poti intelege orice. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Despre arta de a spune ce vrei

15 février 2010

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor. Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg? Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai « mimoza », sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati. Refuzul « de forma », doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari… Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina,…

📌
0💬 read more