Archive for janvier 2010

Egalitate intre sexe? Nu! Complementaritate

28 janvier 2010

Scuturata oarecum de oameni care-mi asteapta intrebatori urmatorul articol (uf, ce responsabilitate, la care chiar nu ma asteptam!) rusinata oarecum de faptul ca ma las coplesita si luata prin surprindere de viata, de faptul ca nu-mi mai gasesc timp (mai degraba stare, de fapt) sa scriu, [nu scriu eu acum lucruri mult mai importante si personale decat blogul….hm], de faptul ca nu mai deschid usi, de faptul ca functionez pe minim (si mi-e atat de putin caracteristic asta), m-am decis sa scriu. Macar atat, ca inceput. Vedem cu restul, dupa.   Subiecte am, chiar si cand nu scriu (sunt o fantana de subiecte, ele parca-mi izvorasc din tample, imi tasnesc din mijlocul fruntii), nu prea stiu cum e sa n-ai subiecte, asa cum remarcam ieri ca nu stiu ce e plictiseala. Am tone de subiecte care se invart in capul meu, in jurul meu, in locurile prin care merg. Am subiecte care se agata de mine, subiecte pe care le iau in mana, le cantaresc, le las sa cada, le alung, ele revin, le aman, dar se invart in jurul meu… Ok, sa le pun intr-un joben imaginar, ca biletele cu numar si sa fac extragerea… Care iese? Feminismul. Feminismul, sau mai degraba parerea mea despre feminism, pentru ca mi-a purtat noroc ieri (parerea). Nu ca n-as fi spus ce cred, dar a picat bine asa. Ei bine, eu sunt anti-feminista. Da, stiu, suna dur, si o sa-mi atrag niste injuraturi de la femei 😉 Le primesc, asta e. Nu scriu ca sa ma iubeasca lumea, cred ca am mai spus, scriu ce cred si ce simt. Nu va place, ok, e o lume libera. Dar, cum remarca bine cineva, lumea tot ma iubeste 😉 Poate anti-feminista e un pic cam dur exprimat. Sa zicem mai indulcit, renuntand la anti-feminista. Deci nu sunt feminista. Feminismul pur si dur, cu derivele si extremele lui. Dintotdeauna, de cand ma stiu, mi s-a parut o pura idiotenie ideea de egalitate intre sexe. Egalitate cum, de ce, cand? Egalitate in ce fel? Eu cred, contrar ideii de egalitate, in complementaritate. Nu suntem, nu putem fi, nici azi, nici maine, egali. Suntem complementari, perfect complementari. Ca doua piese de lego care intra perfect una intr-alta. Cum sa fim egali cand Dumnezeu nu ne-a facut egali? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali? Suntem complementari si e perfect asa. Ah, sigur, da, egalitate, dar egalitate de sanse, egalitate de tratament in munca, in societate, asta da. Dar egalitate perfecta intre sexe… ce prostie imensa! Bine, lasam la o parte derivele feminismului in societatile occidentale, revenind la a noastra, mioritico-balcanica, da, poate ca aici ar avea sens o miscare feminista. Dar nici aici nu o pot vedea cu ochi buni. Si mai e ceva, o nedumerire de-a mea de ani buni. Daca femeile in societatea romaneasca sunt nemultumite de…

📌
2💬 read more

Casatoria: cand, cum, de ce?

20 janvier 2010

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: « Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁  » Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard. Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita. Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna… Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, « sa intri in randul lumii », pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala. Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa…

📌
4💬 read more

Prietenia si toleranta fata de diferente

13 janvier 2010

« Un prieten este cineva care iti da libertate totala pentru a fi tu insuti. » James Douglas Morrison « Un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare. » William Shakespeare Am, ca toti oamenii, cativa pretiosi prieteni adevarati, din aceia, in adevaratul inteles al cuvantului. Cunosc multi oameni, sunt foarte comunicativa si leg usor conversatii (m-a ajutat si meseria, sau invers, adica abilitatea asta mi-a facilitat meseria). Dar am putini prieteni in acel inteles, adanc. Prieteni din aceia carora le poti spune ca ai omorat un om, si care te-ar iubi la fel ca inainte. Prieteni care te iubesc cand pierzi, iti accepta esecurile, si care se bucura de bucuriile tale. Ei bine, prietena din copilarie, cea care mi-a fost aproape atunci, si cu care, in ciuda faptului ca am lipsit zece ani din tara, am tinut o legatura mai mult decat stransa, la toate nivelele. Stia despre mine nu numai unde stau, unde lucrez, ce fac in sensul practic al vietii, stia mereu ce e in sufletul meu, in ciuda distantelor. Cand veneam acasa, in afara de parinti, pe ea alergam sa o vad, la ea si cu ea stateam. Ma rog, prietena mea. Cea alaturi de care rad si plang. Cea alaturi de care am ras si am plans peste 20 de ani (da, din care 10 la mii de kilometri una de alta). Prin niste experiente de viata diverse, sotul ei a ajuns intr-o faza de alimentatie mai mult decat bio (gen seminte incoltite, etc), nimic altceva, nimic amestecat, si de meditatie (si tot stilul de viata care merge cu asta, adica refuzul de telefon mobil, de microunde, toate detaliile cunoscute). Ea il urmeaza in acest demers, pe aceasta cale. Eu sunt destul de pragmatica, nu sunt neaparat increzatoare in meditatia alaturi de un guru, insa sunt foarte toleranta si consider, am considerat toata viata, de fapt, ca daca mie-mi place culoarea rosie, nu inseamna ca tuturor trebuie sa le placa culoarea rosie, si nici ca nu pot iubi sau respecta pe cineva caruia ii place culoarea verde. Deci, desi eu nu sunt deloc in optica lor, le respect optiunile, si ii iubesc asa cum sunt. I-am iubit cum au fost inainte, ii iubesc cum au devenit. Problema este ca ei vor ca eu sa devin ca ei, ca ei vor sa ma traga dupa ei pe calea respectiva. Am ascultat ce aveau de spus, am spus ca ok, e bine, dar inca nu sunt acolo si nu-mi doresc asta. A revenit zilnic la discutiile despre alimentatie. Sigur, dar nu se poate cu forta. Cand spuneam asta, imi raspundea culpabilizandu-ma: « Stii, iti spun asta pentru ca imi pasa de tine. Daca nu mi-ar pasa, nu m-as obosi« . Ok, de acord, stiu perfect ca ii pasa de mine, de peste 20 de ani. Dar nu e suficient sa-i pese ca eu sa urmez orbeste sfaturile…:( Zilnic am parte de aceleasi discutii. Orice conversatie esueaza invariabil in…

📌
2💬 read more

Regenerarea. In rau, ca si in bine

11 janvier 2010

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…

📌
1💬 read more