Archive for décembre 2009

Am avut intotdeauna o inalta idee despre corectitudine. Despre ce datoram celui de langa noi. Despre cat dam atunci cand promitem, si despre ce se considera, oricum, promisiune implicita. La mine dragostea e ceva absolut, infinit, fara granite.  Adica nu pun limite, bariere, margini, limitari. E ceva mai degraba fuzional decat ceva dozat. Sa visezi cu acelasi creier, sa vezi cu aceeasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani, sa fi unul, nu doi. Ca o contopire. Ca o completare. Tu, partea mea lipsa, geamanul meu taiat candva cu bisturiul, si regasit, intru o alipire perfecta. Cand eram mai mica, de fapt, cand eram copil, adolescenta, si apoi cand am devenit femeie, intr-un alt fel de societate decat cea mioritica, demult, inca de la inceput, am inteles ca fidelitatea masculina e ceva ce nu exista, sau mai bine zis, nu poate exista pe termen lung. Stiu, suna cinic, dar asa am inteles eu. In situatii anumite, pe perioade limitate, poate exista, dar nu ca stare lunga. Si, in ceea ce credeam  eu atunci a fi intelepciunea mea, m-am impacat cu ideea ca nu se poate, si am decis sa nu astept si sa nu pretind ceea ce celalalt nu poate da. Ba mai mult, imi elaborasem in capsorul meu blond ideea conform careia nu cer si nu astept fidelitate fizica, din moment ce barbatul nu o poate oferi, insa, ce e important, ce imi arata si-mi dovedeste legatura puternica dintre noi, este sinceritatea, dincolo de orice. Ok, nu poate fi fidel fizic, am inglobat aceasta data a problemei, ca pe o axioma, ca pe ceva ce nu poti schimba, ca pe o regula de baza cu care trebuie sa joci. Insa gandeam ca trebuie sa stiu, ca vreau sa stiu, ca trebuie sa-mi spuna, sa-mi destainuie, daca se intampla, pentru ca asta inseamna sa ai incredere in cel de langa tine, si sa-l respecti : sa nu-l minti. Si am crezut mult timp ca vreau sa stiu, ca vreau sa aud din gura lui insusi, si ca lucrurile trebuie sa se intample asa. Prima mea iubire a durat 8 ani, si a fost exact asa, fuzionala, totala, ne ajungeam noua insine, ne bucuram de fiecare moment, ne bucuram chiar ca suntem in acelasi avion, care era sa cada, ca sa murim impreuna, si sa nu traim nenorocirea de a supravietui celuilalt. Nu am avut ocazia sa-mi verific ideile despre fidelitate, caci Philippe era, din punctul acesta de vedere, ireprosabil, doar al meu. Asa ca am ajuns la varsta de 25 de ani crezand in continuare ca vreau, ca trebuie, si ca e bine sa stiu, nefiind niciodata pusa in situatia respectiva, de a verifica daca e bine sa stii. Credeam in continuare ca asa e bine, ca asta intareste legatura, ca asta salveaza relatia, ca asta demonstreaza superioritatea legaturii dintre doi oameni fata de ceea ce se poate lega in exterior. Urmatoarea mea iubire a fost altfel, si iata-ma pusa in situatia sa inteleg si sa verific daca e corect ce…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…

Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca am incredere in cuvantul scris si respect pentru el. Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca online-ul este prea superficial, si pentru ca online-ul a stricat mult, din pacate, profesia. (online-ul a stricat profesia, precizez, atunci cand este privit ca o sursa. Nu atunci cand e mod de exprimare, de diseminare a informatiei, atunci este totusi ideal:)) Explic: felul in care imi inteleg si imi exercit profesia are mai multa legatura cu felul in care facea Albert Londres jurnalism, (bineinteles, pastrand proportiile, nu este o dovada de vanitate din partea mea), decat cu modul in care fac aceasta profesie jurnalistii de azi. Internetul a stricat oarecum lucrurile, pentru ca omul invata prea repede sa fie comod. Jurnalistul este, in mod normal, cel care e mereu pe teren, se intalneste mereu cu oamenii, interactioneaza cu ei, afla lucruri, face conexiuni. Astazi, de cand cu aparitia si democratizarea internetului, calitatea profesiei a scazut enorm. Multi cred ca a fi ziarist inseamna sa stai cu fundul pe scaun in redactie, si sa astepti sa-ti vina stirile. Informatia ne inunda prin computere. Sute, mii de site-uri, worldwide. Comunicatele de presa sunt primite cu sutele pe email. Cunosc multi jurnalisti care schimba un cuvant doua, sau cateodata nici atat, si le publica, incluzand uneori si greselile de ortografie. (pe mine, ca PR, ma avantajeaza sa mi se preia comunicatul cum il scriu, dar ca sa fiu sincera, ca jurnalist, nu e cea mai buna practica). Te uiti pe 2-3 sau 20 de site-uri, faci o compilatie, si gata, scrii stirea. Ti se pare ca ti-ai facut meseria. Eviti intalnirile fata in fata, iei interviurile prin email. Acelea nu mai sunt interviuri, le lipseste interactiunea, le lipseste zvacul, nu sunt vii. In primul rand ca nu vezi mimica celui care iti raspunde, si te vaduvesti, pe tine si pe cititorii tai, de o parte importanta a informatiei. In al doilea rand, la interviurile prin email, intervievatul are timp sa reformuleze de cate ori doreste raspunsul, dispare spontaneitatea. Poate, cu usurinta mai mare, sa te minta. In al treilea rand, pentru ca pui o lista de intrebari, iar el concepe o lista de raspunsuri, lucrurile suna nelegat, nearmonios. Pentru ca, atunci cand duci o discutie fata in fata, daca un raspuns al interlocutorului te surprinde, sau te nedumereste, sau iti trezeste alta intrebare, o pui. Prin email, tu primesti doar un set de raspunsuri, la care nu mai ai cum sa reactionezi, cu care nu interactionezi. Nu exista liant, nu exista fluiditate, nu exista firesc. Jurnalistii „de acum”, molesiti de comoditatea cu care sunt coplesiti de informatia venita prin internet, au uitat sa fie in serviciul publicului. Sa vada jurnalismul ca pe acea profesie care deschide ochii lumii… Si asta in mare parte din cauza online-ului, care le da totul prea mura in gura. Renunta sa fie profunzi, renunta la datoria primordiala de a intelege subiectul, renunta la a-si pune intrebari. Le place confortul lor, si nu…

Jurnalist este, prin definitie, o profesie a unui om foarte receptiv la schimbare, foarte adaptabil, de genul m-am dat de trei ori peste cap si m-am transformat in orice e nevoie pentru urmatorul meu articol (reportaj, etc). Ma transform in homeless ca sa pot sa ma duc la ei si sa ii intreb cum o duc, ma transform in altceva ca sa ii iau interviu unui CEO. Si atunci de ce il sperie online-ul ?  Ii e frica de online pentru ca este superficial. Ii este teama de online pentru ca poate fi mult mai usor demascat. Pentru ca nu se bazeaza pe mare lucru. Pentru ca incompetenta sa e mai usor de dat in vileag. Pentru ca nu este cel mai bun bun, si nici macar bun. Pentru ca nu este solid. Pentru ca nu este inatacabil. Pentru ca ii este teama de feed-back. Pentru ca in online arati ca nu poti sa ai stirea primul, si nici macar stirea buna (chiar daca nu primul). Pentru ca ii este teama de cei care il confrunta (comentatorii, cititorii, masa inerta care in print nu se pot exprima). Pentru ca are nevoie sa-si adaposteasca aceste slabiciuni in spatele a ceva. Pentru ca in spatele deadline-ului de la print, chiar si in cotidian (acele 24 de ore), de fapt ora cand pleaca ziarul la tipar, se mai ascunde un pic de dead-line-ul permanent al online-ului, de flexibilitatea acestui mediu in care poti publica orice oricand, atunci cand ai ce trebuie. Faptul ca ai un deadline, fie el ora 16.00, sau 17.00, sau dupa caz orice ora, il face sa spere ca pana la ora aceia obtine si el ceva. Macar furand de la altii. In online e lupta celui mai puternic… Cel mai puternic si fundamentat are ora in favoarea sa, are admiratorii si detractorii in favoarea sa. Da, chiar si detractorii. Numai persoanele invidiate sunt contestate. Le este teama de online pentru ca le e teama ca nu starnesc nimic, ca nu au afisari, care sunt cuantificabile individual. Le este teama ca sunt plati si ca asta se va putea constata cu ochiul liber. Le este teama de online pentru ca nu valoreaza nimic singur, pentru ca in print te poti ascunde in spatele unei intregi echipe. Ziarul nu se cumpara pentru un singur om, sau nu inceteaza a fi cumparat doar din cauza unui singur om. In timp ce articolul fiecaruia pe online este o referinta individuala al carui numar de afisari se poate cuantifica separat. Le e frica de ei insisi, de fapt, de demascarea propriilor slabiciuni, pe care asa, si le tin caldute, ascunse. Nu e la fel cand esti in print, nu e o confruntare directa cu cititorii, chiar daca ziarul are site si pune pe site articolele din ziar. Pentru ca intotdeauna se mai poate ascunde in fata printului de la chiosc, spunand ca daca nu sunt afisari destule pe internet, probabil ca multi il citesc pe hartie. Daca va uitati la forumurile ziarelor, unde sunt comentarii,…