Sunt cine stiu ca sunt, sau sunt cine crezi tu ca sunt?

Un comentariu care mi-a fost adresat  zilele trecute m-a facut sa-mi pun sincer intrebarea: oare suntem cine credem si stim ca suntem sau suntem cum ne vad ceilalti?
Suntem ceea ce credem despre noi sau suntem cumva asa cum ne definesc ei, cei din jur?
Care e adevarul asupra personalitatii mele? Sunt eu, asa cum ma cred si cred ca ma stiu, sau sunt de fapt imaginea mea in fata altora?
Atunci cand aceste doua imagini sunt alaturate si destul de asemanatoare, diferind doar prin lejere scrijelituri, prin creionari mai mult sau mai putin miscate, mai mult sau mai putin apasate, nu e o problema. Insa atunci cand imaginile sunt diametral opuse, cand una din ele este perfectul negativ al celeilalte, ce suntem de fapt?
Sigur, poti fi tentat, intr-o rabufnire de vanitate si de amor propriu, sa afirmi sus si tare ca te cunosti mai bine decat oricine, si intr-o anumita masura este adevarat, avand asupra ta insuti unghiurile de viziune cele mai potrivite. Insa cei din exterior traiesc si interactioneaza cu cel pe care cred ei ca-l cunosc, nu cu cel care stii tu ca esti. Persoanele din jur ne trateaza potrivit lucrurilor pe care le inteleg si cred ca le stiu, despre noi. Nu ne pot trata asa cum credem noi ca suntem, decat daca ce credem noi despre noi este impartasit si de ei, macar intr-o masura preponderenta.

Cateodata, descoperirea diferentelor dintre imaginile unei persoane (cea interioara si cele exterioare), reglarea acestora prin suprapunere si oscilari repetate, inverseaza polaritati, bulverseaza lumi, darama statui, subrezeste sisteme de valori instituite pe credinte despre ceilalti.

Fragmentul de comentariu care m-a facut sa reflectez la aceste lucruri este urmatorul, al unui prieten, adresat mie: “WHAAAAAAT?!?!?!?!? Pai ma faci sa ma simt ca lovit cu scandura peste fata in timp ce mergeam linistit pe strada! Stii ideea ca, ceva ce a spus un om intr-o doara, intr-un grup anume, intr-un context anume, poate sa fie luat de bun de altul si sa-si croiasca un drum in viata pe ideea aia, luata din zbor? […] si tu ne-ai lasat acolo intr-un tarziu, zicand ca pleci pentru ca “mai bine sa dorm acum, decat sa regret mai tarziu”. Ma rog, citez din memorie, nu este mot-a-mot. Si in fiecare noapte in care ma culcam mai tarziu decat trebuie (si au fost muuuulte) imi rasuna in cap ideea asta, ca in loc sa dorm cat sunt tanar, stau aiurea si o sa ma ofilesc inainte de vreme. Credeam ca stii tu ce stii… Ma rog, nu ca ai fi un mare guru al somnului (nu ma intelege gresit, stiu ca suna cam aiurea), dar macar pareai autoarea unei lucrari de genul “cum sa dormim sanatos – ghid practic in sapte pasi”. Ma rog, parea aiurea sa te intreb trosc deodata“auzi, tu cum dormi? cam pe la ce ore te culci in timul saptamanii? dar in wknd?” ca paream un stalker dintr-un thriller de groaza gen psycho 3.
Iar acum imi dai peste cap sistemul de valori!
Bai si daca ai stii la cati oameni te-am dat exemplu – ma rog nu cu nume prenume – drept un om care are un ritm de viata sanatos, care se culca atunci cand trebuie, doarme cat trebuie, nu ca mine cu bioritmul dupa ora insulelor azore…
Si acum? Cica de fapt stai putin ca e pe dos?!? (unde e emoticonul ala din yahoo messenger in care imi smulg parul din cap).
Pfooai! Pot sa-l calific lejer drept al treilea soc major din anul asta!!!”

Asta e, si iata cum catalogheaza un om o descoperire minora despre celalalt. Teoretic, asta nu ii schimba lui viata, la modul practic, daca eu dorm mult sau putin, daca ma culc tarziu sau devreme, daca imi fac somnul de frumusete (hahaha, ce idee de femeiusca tipica, fix aia care eu nu-s), sau daca traiesc la maxim. Teoretic, asta nu ar trebui sa influenteze cu nimic. Dar iata cum, crezand ceva despre ceilalti, familie, iubiti, prieteni, amici, colegi, cunostinte, totusi ne creem un sistem de valori, ne construim un intreg esafodaj, facem conexiuni. In capul nostru rasuna anumite fraze spuse in anumite contexte, carora le dam un inteles aparte, si cand aflam (daca aflam vreodata!) ca autorul respectivei fraze nu o credea, ca a spus-o in cu totul alt sens sau in joaca, la plesneala, ni se naruie un univers.
Teoretic, nu ar trebui. Dar doar teoretic. Practic, functionam crezand lucruri despre oameni, faurindu-ne modele, anti-modele, franturi de modele, incercand sa luam ce credem ca e mai bun din fiecare, sparturi de geamuri colorate pe care le lipim ca intr-un vitraliu, incercand sa creeam ceva armonios, tinzand spre ceva. Iar daca din nefericire aflam (daca aflam vreodata!), ca omul acela nu e asa, ca nu are calitatea pe care noi i-am atribuit-o, ne simtim tristi, frustrati, ca si cand asta ne-ar darama noua valorile sau incercarile de a tinde spre ce vroiam sa fie… Desi nu ar trebui se fie asa.
Si mai grav este cand aceste “credinte” despre celalalt se instituie fata de oameni apropiati noua. Atunci deceptia, frustrarea capata dimensiuni si mai mari. Ba chiar, in unele cazuri extreme, ne simtim lezati, furati, spoliati, trebuie ca celalalt sa fie cum il credem noi, sa “ne redea” persoana care credeam ca este. Il tinem dator sa fie, sau macar sa devina, cine credeam noi ca este…

Si atunci, intreb din nou: sunt cine sunt, sau sunt cine cred ceilalti ca sunt?
Sau sunt si una si alta, si daca da, in ce proportie?

Prima scrisoare catre Mos Craciun

Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii.

Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul.

Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc.

Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare.  Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie.

Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc in foneme, astern pe hartie (ecran, de fapt), ceea ce vreau.N-am sa-ti cer (si stii asta), nimic material, draga Mos Craciun. Pe cele materiale stiu sa le fac singura, muncind, daca restul e in regula, daca lumea in jur merge cum trebuie. Am facut deja unele (materiale), voi face altele, poate mai bune. De cele materiale, in plus, Mosule, ma cunosti, si stii ca nu-s atasata. Cele materiale, de jos… Sunt mijloace, si nu scopuri. Folosesc la ceva, dar nu-s finalitati in sine. Asa ca, dragul meu drag Mos Craciun, ma avant si gata, spun! Ce-o fi, o fi! Vreau o lume mai buna. Si nu numai lumea mea imediat inconjuratoare, pe care mi-o selectez cum vreau si care e un microcosmos corespunzator mie insami. Vreau o societate mai buna, mai responsabila. Vreau niste concetateni mai implicati. Nu e greu. E suficient sa-ti pese. Sa-ti pese de tine, de ai tai, si de cel de langa tine, de necunoscutul ai carui pasi ii intersectezi pe un trotuar. Vreau niste concetateni carora sa le pese unde vom fi peste un an, doi, sapte, zece, carora sa le pese de copiii lor mai mult decat la nivel declarativ. Vreau sa ne respectam unii pe altii. Sa redobandim constiinta profesionala si constiinta umana. Si nu doar la nivel de concepte formate din zornaitoare cuvinte goale. Nu vreau concepte din astea cu generozitate, lumina, inima deschisa, daca ele sunt doar recitate, si gaunoase, fara acoperire, fara materie in spatele lor. Vreau o societate global mai buna, macar un milimetru mai buna pe an. Vreau sa intelegem ca daca tragem chiulul, chiar si la un nivel minor, asta afecteaza negativ intreaga societate, ca se rasfrange asupra fiecaruia dintre noi. Vreau sa intelegem ca avem datorii, nu numai drepturi. Vreau sa ne luam in serios acele datorii, fiecare la nivelul sau. Nu vreau sa ne iubim frateste, aici nu poate fi un soi de replica in miniatura a raiului. Vreau lucruri omenesti posibile.

Una din marile drame ale unor copilarii, sau oricum, un moment notabil, este acela cand aflam ca nu exista Mos Craciun. Ca acela e tata, mama, unchiul, vecinul. Ei bine, eu stiu ca exista Mos Craciun, altfel nu m-as ridiculiza sa ii scriu. Mos Craciun suntem, exact cum aflam in copilarie, fiecare dintre noi. Asa cum stim sa fim Mos Craciun pentru cei dragi, pentru copii, pentru parinti, pentru iubit, pentru prieteni, asa putem fi Mos Craciun pentru fiecare dintre ceilalti. Si nu costa nimic. Doar putina grija, putina atentie. Respectul fata de ceilalti se vede si in atitudine, in privire, in raportarea fizica la ceilalti in locurile publice. Hai sa incepem sa fim Mos Craciun, in fiecare zi cate un pic, o zecime, o sutime de milimetru, fiecare cat il lasa inima. Si sa nu dam inapoi. Sa intelegem. Sa nu abdicam de la niste principii. Pentru ca ele sunt importante.

Deci, scrisoarea mea merge mai departe asa : dragii mei Mosi Craciuni, va iubesc si imi doresc, NE doresc o societate mai buna. Vreau sa o faurim impreuna. Avem puterea, impreuna, sa facem asta. Nu va fi raiul, cum ziceam. Si nici macar nu va fi bine, sau macar normal, imediat. Dar va fi un pic mai bine. Iar MAI bine e déjà foarte important.

Nu vreau sa mai asteptam sa gasim sub brad una-alta. Nu vreau sa ne mai dorim doar lucruri cumparabile cu bani. (sigur, dupa ce trecem de copilarie, in copilarie e greu sa nu vrei camionul rosu, admit !) Nu vreau sa cerem chestii de la ceilalti. Vreau sa invatam sa dam in primul rand. Hai sa incepem prin a oferi. Cate putin: o uncie de suflet, un centimetru de buna-vointa, o farama de timp. Hai sa ne luam in serios rolul de Mos Craciun!

Scrisoarea asta v-am scris-o azi, ca sa respect semnificatia zilei. E importanta pentru ca e prima. Poate va fi si ultima, asta n-am inca de unde sa stiu. Am scris-o azi, pentru ca azi e Craciun. Dar considerati, va rog, ca va scriu scrisoarea asta in fiecare dimineata. Si ca in fiecare seara va puteti uita in spatele vostru, printre orele zilei, si puteti spune ca ati fost Mos Craciun, dupa puterile voastre, dupa mediul vostru de actiune, dupa imprejurari. Mie asta mi-e suficient, as fi in al noualea cer… si chiar dincolo de el.
Eu si tu si el si ei si voi sunt, esti, este, sunteti Mos Craciun!

Si un post scriptum ceva mai personal: nu stiu cum sa spun ca sa nu sune patetic, mi-e teama de patetism, nu vreau sa cad in asta. Spun direct, iata: pentru mine, mai vreau ceva, Mos Craciun. Vreau sa fiu iubita. Si vreau sa pot sa dau prea-plinul de suflet pe care il am… Dar tu stii asta, deja.

Legea talionului sau “intoarce si celalalt obraz!”

Ieri, un incident minor m-a facut sa reflectez la dilema: e bine ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sau e bine atitudinea “intoarce si celalalt obraz?”
Incidentul a fost minor, dar enervant. Mi-am gasit masina zgariata cu cuiul din fata pana in spate. Minor pentru ca nu e decat o bucata de tabla, si am trecut eu peste chestii mai grele (furtul unei alte masini — la care am gandit ca e doar o bucata de tabla, si cum am facut-o, o voi mai face si pe alta– neimportant).
Incidentul acesta, insa, dincolo de dezagrementul in sine si de a reflecta gradul de civilizatie al celui care face gestul acesta, mi-a provocat, prin discutii cu cei din jurul meu, si prin diversele lor reactii, intrebarea: trebuie sa aplicam legea talionului, sau sa fim jertfitul pe altarul evolutiei societatii? (sau cel putin pe altarul unei sperante).
Geniala a fost reactia unui fost coleg, jurnalist, care a spus: “Ar fi interesant un interviu pe bune cu ala: cum ai luat decizia sa zgarii masina, cand a fost satisfactia maxima – inainte, in timpul, dupa, ce efecte a avut actiunea asupra psihicului, digestiei, somnului, vei mai zgaria si alte masini, cand, in ce conditii…” Da, sunt niste intrebari valabile. Cand anume ai simtit ca iti e bine, facand asta. Si ce fel de bine… Cu ce te-a ajutat. Cum te simti mai evoluat, ca individ, pentru ca ai facut asta.
Altii m-au sfatuit sa fac la fel. Adica sa-i zgarii si eu lui masina. Imediat, sau peste cateva luni (spuneau altii mai perversi). Adica, pe scurt, sa aplic legea talionului.
Nu cred ca e in regula. Nu numai ca nu ma vad facand asta, in nici o conditie. Mai mult de atat, in plus, daca si eu fac la fel, cum devenim mai buni, noi, ca societate?
Stiu, unii din voi zambiti deja. Ma considerati prostuta, sau idealista, sau nerealista, sau cine mai stie cum. Poate aveti dreptate, insa nu cred. Eu cred ca eu am dreptate.
Eu ce fac pentru imbunatatirea acestei lumi, de care sunt nemultumita, care ma revolta si de care ma plang? Cum o sa se schimbe societatea daca ne replicam unul altuia asa? Daca mie imi da in cap, iar eu ma simt indreptatita sa-i dau in cap? Sigur, eu nu mai apuc schimbarea lucrurilor, imbunatatirea societatii, clar. Dar macar sa pun umarul la schimbare, daca tot consider ca suntem inapoiati ca societate. Eu asta cred ca inseamna sa fiu coerenta. Nu ma pot plange de comportamentele acestea (sau altele) si sa ridic mana sa fac la fel. Chiar daca doare si e nedrept. Chiar daca pe moment nu rezolv nimic.
Chiar asa gandesc, in adanc, si asa am gandit toata viata, indiferent in ce fel de tara sau in ce fel de grupuri sociale am vietuit. Si cred ca trebuie sa fim mai multi care sa gandim asa.
Stiu, cum vorbeam ieri, “revolutiile” (e un cuvant mare in contextul asta si nu am pretentia ca fac eu o revolutie, dar macar particip un pic, pe bucatica mea de teren de actiune, la schimbare), deci “revolutiile” sunt facute de boemi, de idealisti, dar de ele profita pragmaticii. De la 1789 incoace. Da, probabil asa e. Dar nu pot sa gandesc altfel. Si nu-mi pasa ca cineva crede ca “scoate castanele din foc cu mana mea”, atata timp cat eu simt ca asta trebuie sa fac, ca mi-am facut datoria (ceea ce eu simt, din adancul meu, ca e datoria mea, nu o datorie cu care m-ar fi insarcinat cineva). Cred ca in mainile noastre, ale fiecaruia dintre noi sta puterea de a schimba lucrurile. Imobilismul nu e un raspuns. Nici imobilismul, nici legea talionului. Nu ne putem plange ca ni se face ceva, nu putem pretinde ca lucrurile sa se schimbe, daca fiecare din noi nu-si modifica, fie si o uncie, comportamentul.
Singurul lucru pe care l-as face este sa-l reclam la politie daca il prind facand asemenea lucruri. Asta cred ca e calea corecta spre normalizarea societatii.

Cat despre imobilism… as fi aproape tentata sa-l consider sport national. Romanul asteapta sa-i pice…para malaiata in gura lui natafleata. Pe principiul “eu singur nu valorez nimic, nu pot schimba nimic“, asteapta sa i se intample, sa i se dea, sa i se faca. Nu realizeaza ca daca tara merge rau e si din cauza ca o parte din ei nu au constiinta profesionala si prefera sa se prefaca ca muncesc, sa o frece, in limba vulgului. Nu realizeaza ca tara e murdara si din cauza ca fiecare dintre ei, desi se plang de asta, nu pune mana sa curate, sau macar sa nu mai murdareasca. Societatea nu e un concept abstract. Societatea e fiecare dintre noi. Suma dintre indivizi. Eu plus tu, plus el, plus ei. Nu ne convine societatea, dar nu facem nimic. Asteptam sa se faca. Se se dreaga. Mai rau, sa ni se faca. Gandim: “Eu singur nu pot nimic.” Ba pot!!! Caci daca eu singur consider ca nu pot si stau pleostit asteptand sa mi se intample… lucrurile nu se vor schimba niciodata. Ba eu pot. Si tu poti!!! Si chiar trebuie!! Eu plus tu plus el, plus ei…. vom reusi. Sunt sigura.
Si vom reusi cu atat mai repede cu cat suntem mai multi care credem in asta, si ridicam mana sa facem ceva, la nivelul fiecaruia, si ridicam capul din pamant.