A doua lectie: uitarea

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta…
Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare.

Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii.
Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar “subiectul” imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa.
Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare.

Ei bine, asta e cheia unei noi “pierderi”. Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici…

E exact cum spune Zazie, in cantecul “Ça”

Zazie l’Amour “ça” ne s’oublie pas, c’est fort encore…

On oublie les adresses
Comme les gens qui nous blessent
On oublie sans cesse
Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd
On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent
On oublie quand même
Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle

Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
On n’oublie pas

J’oublierai ce mois d’août où j’ai dû faire la route sans toi
Sans doute
J’oublierai ma défaite et le rêve qui s’arrête
J’oublierai peut-être
Mis j’y pense encore quelque fois et ça ne s’explique pas
S’explique pas

Tes yeux, ta voix, tes mains sur moi, toujours ça reste là
Le jour et l’heure, ta peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
Je n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Je ne t’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Je ne t’oublierai jamais

Fire nevazute

Am stiut intotdeauna ca anumite fire nevazute te leaga de persoane din viata, indiferent cat sunt de departe, indiferent cat de rar te vezi cu acesti oameni. Am crezut intotdeauna ca aceste fire nevazute, canale de comunicare mult mai directe si mai rapide, care sfideaza distantele fizice, si chiar si indepartarile temporale, sunt create ca urmare a unor foste interactiuni umane foarte puternice. Sau ca urmare a unor sentimente puternice, care deschid anumite porti, in suflete.
E fenomenal cum se verifica existenta acestor fire nevazute, imparabile, incomparabile.

A doua oara la interval de mai putin de o luna, un prieten drag si apropiat sufletului, dar departat prin felul in care ne ducem viata acum, m-a sunat si mi-a vorbit mult, peste jumatate de ora, parca simtind ca nu-s prea bine. De fapt am stiut sigur ca stie. Din ton, din felul in care o spunea, din lucrurile pe care mi le povestea, din intrebarile pe care mi le punea. Mi-a facut extraordinar de bine, si ca intotdeauna, cand il aud, a fost minunat. M-a facut sa zambesc, mi-a dat incredere, m-a “ridicat”.
Il apreciez si-l admir, pentru cateva lucruri pe care stie foarte bine sa le faca. Stie asta, dar a spus “Daca eu pot, si tu poti.” Si parea atat de convingator, ca aproape ca-mi venea sa-l cred 🙂 Imi vorbea ferm, dar si cu duiosie, un amestec extraordinar de bunatate si convingere.
Iti multumesc. Da, stiu, daca tu poti, si eu pot 🙂

update 12 oct 2010. Azi, cand transfer acest text din blogul anterior in acesta, am avut din nou ocazia sa constat existenta acestor fire nevazute, de aceea l-am si cautat, sa-l aduc aici. Am constatat existenta firelor nevazute si m-am bucurat de ele, din plin, ca de un dar.
Ochi pe care nu-i vedeam, si pe care totusi i-am simtit ca ma privesc, si ma insotesc.

Plansul ca arma electorala

Cateodata ma sperii de poporul din care fac parte. Mi se face teama si ma gandesc ca probabil asa sunt si eu, pe undeva, din moment ce sunt nascuta in spatiul acesta geografic si crescuta in aceste obiceiuri.

Plansul este ceva extrem de intim. Plansul este ceva ce consumi in general in singuratate. Sau cu persoane foarte apropiate. Plansul televizat are ceva grotesc, chiar si atunci cand este sincer. Insa cand cineva foloseste plansul ca atu electoral, e deja penibil, vomitiv… nu stiu cum sa spun, e prea mult, mi-e sila. Insa parerea mea e probabil minoritara, caci se pare ca la electoratul roman, lacrimile de crocodil merg.

Consider ca suntem un popor slab, pentru ca alegem presedinti care plang. In alte locuri, plansul ar fi sanctionat, alte popoare aleg presedinti puternici. Ar fi de neconceput sa-mi inchipui un Sarkozy, o Angela Merkel, chiar si un comedian galagios ca Berlusconi (care numai model politic nu e), plangand. Mi-e peste puteri sa mi-l imaginez pe Bush, oricat de batut in cap ar fi fost, cu lacrima in coltul ochiului si sughitul in gat. Culmea e ca aceste scene, de neconceput pe alte meridiane, aici tin, atrag, prind. Poporul roman rezoneaza cu sentimentalismele ieftine.
Tupeu, bascalie si sentimentalisme de midineta. Noi bem o stacana de vin sa uitam viata grea, doinim a jale si varsam cateva lacrimi. Nu facem nimic sa iesim din starea asta. Bem, uitam, cantam la fluier, dam apa la soareci. Ma apuca teama, ma gandesc ca intr-o mai mica sau mai mare masura, suntem toti la fel, ca sunt si eu la fel. Ma sperie gandul asta, ca as putea descoperi vreodata in mine tendinte de a nu actiona, ci a privi situatia din afara, cumva neimplicat, a jelui si a o lua de la capat.
Cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, toti romanii suntem asa, mioritici. Ne jelim privind cum se apropie moartea, ne pregatim de inmormantare in loc sa ne infruntam dusmanii sau macar sa o luam la fuga.
Privim nenorocirea ca pe ceva inerent, inevitabil, ceva ce “ne e dat”. Ne cade cacatul ala de drob de sare in capul copilului, nu-l mutam, dar ne vaitam de existenta lui.
Ne simtim obligati sa luam in carca, pe spatele noastru, toate nefericirile. Au trecut secole si nu am invatat nimic.
Dar nu e ca si cand ne luptam cu aceste nefericiri. Nu, nici vorba. Le privim, ne vaitam, mai o cana cu vin, mai o doina, mai o hora, mai o lacrima de jale, si maine o luam de la capat. Pana ce, intr-adevar, ne fuge pamantul de sub picioare.

Hotarasem, ca regula generala, ca nu am sa fiu vehementa politic aici. In afara de partidul a carui membra sunt (UMP). De politica damboviteana ma hotarasem sa nu scriu. Am facut o mica exceptie, care nu va deveni regula.

p.s. Cu cine votez? Cu Sarkozy, desigur.