Puzzle din amintiri (raionul vestimentare)

31 août 2009

De multi ani am constientizat ca nu am amintiri din copilarie. Amintirile mele incep tarziu, si sunt confuze. Amintirile mele incep cred ca pe la varsta de 11-12 ani, si nu regasesc printre amintiri chiar si lucruri importante intamplate in acea perioada. Sau sunt ceea ce eu numesc « amintiri inventate« . Adica amintiri pe care incerc sa mi le imaginez, sa mi le construiesc, plecand de la povestirile celor din familie, sau ale apropiatilor mei.

Nu-mi amintesc nici cutremurul din 1977, nici cand casa noastra era sa arda si au venit pompierii. Desi presupun ca erau imprejurari dramatice, agitatie, zgomot…
Stiu, de pilda, ca bunicul meu a murit pe 1 mai 1981. Ar fi trebuit sa am amintiri cu acea zi. Traiam in aceeasi casa, cea mare si frumoasa, cu trandafir si dud in curte, demolata ulterior de dementul acela care ne conducea. Ar fi trebuit sa-mi amintesc socul disparitiei bunicului, salvarea care nu venea, plansetele, forfota, pregatirile de inmormantare. Nu mi le amintesc, doar mi le inchipui. Si-mi inchipui si durerea si socul meu, pentru ca pe bunicul meu, Moşu, cum ii spuneam eu, l-am iubit enorm. Inteleg ca ma lasa sa scriu pe peretele din camera bunicilor cu creioanele, sa desenez, ca ma rasfata… E trist ca nu-mi amintesc, dar mi s-au povestit toate astea, si acum, le stiu.

Nu-mi amintesc nici macar cand au ras de pe fata pamantului casa parinteasca si scoala, in vara dintre clasa a saptea si clasa a opta. Desi atunci aveam deja 12-13 ani. Mi-au detonat si geografia copilariei…
Dar hai sa vorbesc de momente fericite…
Prima zi de scoala. Nu mi-o amintesc. Nici pe cea din clasa 1, nici pe urmatoarele.
Sfarsiturile de an. Nu mi le amintesc. Desi luam premiul 1 intotdeauna, pana in clasa a 12a.
Olimpiadele, diplomele. Nu mi le amintesc.
Calatoriile la mare cu mama, in fiecare vara. Nu…
Taberele. Nu mi le amintesc.

Amintirile mele sunt rare, putine, tarzii.
Mult timp am crezut ca nimeni nu are amintiri din copilaria frageda, dar am intrebat in jur, si exista multi oameni care au amintiri de la 2-3 ani. Ciudat. Eu traiesc cu povara unor non-amintiri. Desi am o memorie de elefant, si retin cateodata detalii nesemnificative. Pot sa-mi amintesc, de pilda, cu precizie, in ce rochie eram imbracata acum 15 ani la o anumita intalnire cu un anumit om, important in viata mea…. Imi amintesc inflexiuni de voci, imi amintesc turnuri de fraze de acum 20 de ani. Si totusi, in ciuda acestei memorii, amintirile din copilarie au disparut. Am rare flash-uri: cainele pe care l-am iubit atat, si el pe mine, intr-atat incat a fugit pe sub gard ca sa se tina dupa mine care plecam la scoala, si s-a suit si-n tramvai cu mine, vecina mea, foarte batrana, cultivata si aproape oarba, care-mi povestea cum rechizitionasera nemtii fabrica tatalui ei si toate clopotele de la biserici, vecina care continua sa citeasca multe carti in germana si franceza, desi era nevoita sa foloseasca lupa, imi amintesc momentele cand faceam plaja pe un acoperis al casei…

Mult timp, m-am simtit handicapata de lipsa amintirilor. Acum, m-am obisnuit. Oarecum. Total, nu ma voi obisnui niciodata. Oamenii se mira foarte tare cand aud ca nu am amintiri de atunci. Unii chiar imi arata manifest neincrederea lor, pur si simplu nu le vine sa creada ca nu-mi amintesc… Ce le depaseste imaginatia, nu exista. Altii doar ma privesc inspaimantati, ciudat. Altii, compatimitor.

Acum cativa ani am discutat cu un psihiatru, si l-am intrebat ce e cu povestea asta… Mi-a raspuns printr-o intrebare: « Care crezi ca este rolul uitarii? » I-am raspuns: uitarea vindeca, ne permite sa trecem mai departe. A dat din cap, aprobator, si a emis ipoteza ca mi-am dorit sa uit ceva. Si ca nu am putut tria lucrurile in acel moment, pentru ca nu e posibil sa imparti amintirile in doua gramajoare, una de uitat, una de tinut minte. Si ca am luat o decizie radicala, si a trebuit sa uit in bloc. Sa rad tot. Sa dau delete, scurt, la tot.

Cateodata chiar mi-as dori sa-mi recapat amintirile, daca s-ar putea. Asa cum recuperezi datele sterse de pe hard-disk-ul unui computer. Alta data, ma gandesc ca e bine sa merg inainte cu ce sunt, cu ce am… sa fac abstractie de lipsa de amintiri.

Cert este ca saptamana trecuta am gasit cateva piese ale unui puzzle de amintiri. Si am incercat sa recompun. Miercuri mi-am regasit pe internet cativa colegi de la facultate, din Franta. Toti francezi. [despre asta, o postare separata… cand o sa ies din starea actuala, cand o sa infloresc din nou, si o sa scriu 🙂 Cand o sa-mi revina pofta de scris, mai bine zis. Adevarata pofta!] Ei mi-au povestit despre mine, in timpul facultatii, si m-am amuzat de privirea lor exterioara.
Iar vineri mi-am reintalnit colega de banca din liceu, prietena mea din acea vreme… Acum sta langa Milano. Mi-a povestit cum eram la liceu, si m-am mirat eu insami de ceea ce-mi spune. Nu numai ca nu-mi amintesc, dar ma mira extrem ce-mi spune despre mine, pe plan vestimentar vorbind…. Spune ca eram genul foarte sportiv (nu de preocupari vorbea, pentru ca stiu ca eram foarte sportiva, si jucam handbal, baschet, badminton, tenis, alergam, mergeam mult pe jos zilnic, etc. Ceea ce se vede si azi, in constitutia mea fizica 🙂 ). Dar zice ca eram stilul foarte sportiv ca imbracaminte. Eu??? Nu-mi venea sa cred ce aud. Zice ca preferam blugii si in orice caz pantalonii. Si ca daca, din cand in cand, rar, imi puneam o fusta, spuneam, ca pentru a ma scuza: « M-a obligat mama sa o port« .
Ce chestie incredibila!!! Eu, care azi ma imbrac non stop in rochii si fuste, si care pun pantaloni pe mine maxim o data pe saptamana iarna (ba chiar o data la doua saptamani), si o data pe luna vara!!!! Eu care port tocuri intotdeauna, in afara de momentul cand dorm :))

Iar blugi imbrac cred ca o data pe an. Bine, povestea cu blugii vine din perioada studentiei in Franta, o sa vi-o povestesc, ca e prea draguta… Deci cu blugii, stiu, ca nu prea mai port. Dar sa spun eu ca nu-mi plac rochiile si fustele! E incredibil. Parca e vorba de cu totul altcineva.  Acum mi se par parte integranta din mine… si din povestea mea.

(Foto Adrian Sulyok)

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

6 Comments

  • Ma regasesc extraordinar de mult in articolul acesta!
    Nu am amintiri, mai mult de atat, nici nu am avut cu cine recompune mare lucru despre copilul sau adolescenta « eu ». Din pacate nu prea am amintiri nici cu copiii mei…
    Teoria psihologului cu care ai stat de vorba am inbratisat-o si eu, mai bine zis, acesta a fost mecanismul prin care am putut merge mai departe in viata, dorind sa uit, sa ma trezesc atunci cand problema a disparut, dar se pare ca nu am stiut sa folosesc memoria selectiva, desi nu stiu daca suntem dotati cu asa ceva.
    As mai avea si o alta teorie, si anume ca amintirile inseamna atasamente, iar unii dintre noi nu avem voie sa ne atasam, trebuie doar sa facem cat mai bine ce avem de facut si sa privim inainte.
    De aceea nu cred ca noi avem o problema, poate pur si simplu avem alt rost decat acela de a strange fotografii in albume si de a povesti la toate petrecerile din familie aceleasi amintiri de care s-a plictisit toata lumea…:)
    Dar ce stiu eu, asta este doar parerea mea…
    P.S. Multumesc pentru urari, iti doresc si eu cat mai multa lumina, intelegere si acceptare!

    1. E psihiatru, eu nu cred in psihologi.
      Revin cu răspunsul, acum scriu de la volan, csm periculos

    2. Am promis un raspuns si nu l-am dat. Si nu-mi place sa raman asa.
      Eu sufar totusi de lipsa amintirilor din copilarie. Mi-as dori sa am amintiri, ca majoritatea oamenilor. Ma intriga sa nu am.
      In rest, am amintiri precise, dar precise rau, de acum 20 de ani. Adica amintiri am. Si o memorie foarte precisa, cumva matematica. E vorba strict de amintirile din copilarie. Tocmai asta ma intriga….
      ps. Multumesc pentru ca revii des, ma bucura mult asta.

  • Si mie imi lipsesc amintirile, iar faptul ca mi-am pierdut mama in copilarie, ca nu am avut bunici, au facut lucrurile si mai dificile, pentru ca imi lipsesc multe piese din puzzle-ul identitatii mele.
    Asa cum ti-a spus si acel psihiatru, se pare ca blocam amintiri traumatizante, dar este posibil sa fie mai mult de atat.
    Eu intre timp incerc sa traiesc cat pot de prezenta si functionala momentul de fata si sa nu imi mai pun atatea intrebari. 🙂
    P.S. Revin cu placere pentru ca simt o apropiere decenta si foarte discreta, si este tot ce imi doresc in acest moment.

Répondre à Mirandolina Annuler la réponse

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *