Rubrica fapt divers

Zilele astea calde de vara a inflorit o mare polemica despre un fapt divers. Nu, daca-l numesc fapt divers, asta nu il minimizeaza. Doar ca asa se numeste el, la rubrica ziarelor occidentale. Fapt divers. Accidente, crime, furturi, violuri. Rubrica fapt divers. Faceam de garda cu schimbul la ziar in Franta pentru rubrica asta. Era cea care ma mahnea cel mai tare. Dupa primul accident mortal (murisera carbonizati in masina), am simtit ca mor, daramite sa mai si scriu despre.
Eu ma mut. Dintr-o casa mult prea mica, in una mare (sa speram ca 100 metri patrati mi-or ajunge si mie — inca nu e sigur). Nu numai pentru ca ma mut, dar si de asta, am evitat subiectul. Desigur, mutarea era un pretext, cumva. Imi asum si asta. Imi face rau, intr-un fel. Pana cand nu am mai putut, pentru ca nu poti stavili gandurile cand ele vin. Si spun asa: eu simt ca ar trebui pedeapsa cu moartea. (asta e partea mea pasionala, inflacarata, nerationala, spre primitiva, pe care nu o cautionez prea mult timp) Dar macar castrarea. Macar cea chimica. Nu, un violator “nu se mai face bine”, nici dupa multi ani de inchisoare. Spun asta in calitate de victima. “Al meu” a luat 15 ani. Dar nu cred ca nu va mai viola. Acum e afara din inchisoare. Noroc ca e departe (la 3000 km). Asta pentru ca a fost judecat intr-o tara in care chiar sunt legi.

Cu mine, ce s-a putut vindeca, s-a vindecat deja. Ce nu s-a vindecat inca, nu se va vindeca niciodata. Asta e viata.

Si scriind asta, nu am cerut nimic, mi-am exprimat o parere generala, era asa, ca un strigat visceral. Nu vreau detalii din nicio poveste (cum se repezea lumea sa dea), nu dau detalii, ca nu asta era subiectul, ci unul de revolta generala, si de atitudine. 
Nu am nevoie de compasiune. Nu ajuta la nimic. Tot eu cu mine sunt, tot eu cu mine raman, anumite rani nu se pot vindeca decat singur cu sine. 

M-am ingrozit insa si de reactii. O societate cumva primitiva. Care zic sa fie violati si ei, care zic sa fie mutilati. Eu nu-i vreau chinuiti sau mutilati. Castrati chimic este suficient, sa nu mai aiba pulsiuni criminale. In rest, nu doresc sa omor pe cineva sau sa dau in cap cuiva, sau sa mutilez. Nu mi se pare ca suntem mai oameni daca gandim asa.

Ii multumesc Andreei pentru articolul despre teama, de aici.  Si cata dreptate are, cum suntem educate in aceasta frica! Iar culmea e ca nu intotdeauna teama te scapa de ceva. Nici prudenta, nici oricate precautii ti-ai lua.

ps. la noi n-o sa se voteze decat la Sfantu Asteapta o lege a castrarii chimice. Legiuitorii sunt barbati.

Daca un abuz e raspandit, asta nu-l face acceptabil

Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media“, sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat.
Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei.
Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara.
In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist.

In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc.

carte de presseOk, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂

Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste).
Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este racit, suna dimineata ca nu vine, si are concediu medical pentru o zi sau doua, pentru raceala, ziarul suna un inlocuitor. Da, pentru o zi si pentru doua zile. Da, si i se face contract. Da, pentru o zi. Si pentru doua. Pentru ca ziarul are o serie de oameni (studenti iesiti din scolile de jurnalism agreate de profesie — explic imediat si asta), functionali imediat, pe care i-a testat uneori (la inlocuiri de acest gen), si pe care ii suna. Si care consimt sa fie sunati si vin cand sunt sunati.

Contractele de munca facute cu aceasta ocazie se numesc CDD (contrat a durée déterminée), adica contract cu durata determinata. Ca e o zi, ca sunt doua, ca e o saptamana, o luna. Sau pe perioada cand inlocuiesti o femeie in concediu mai lung, de maternitate. Apoi intri in CDI (contrat a durée indéterminée), cand te angajeaza. Si te angajeaza dupa o serie de CDD-uri, daca, bineinteles, relatia a fost buna de ambele parti. Daca ai fost la inaltimea asteptarilor si ai muncit bine, repede, etc. Eu am avut 44 CDD inainte de a avea CDI. 44 dintre care multe, de o zi sau doua, cum am spus mai sus. Nu se pune problema, NICIODATA, in viata vietilor, sa fii jurnalist si sa lucrezi la o redactie fara contract de munca. Drepturi de autor? ce e aia? se aplica la scriitori, la artisti, la compozitori. Nu, nu se aplica unui jurnalist angajat, caruia ii ceri prezenta zilnica si furnizarea zilnica a unui volum de munca. Acel om este un angajat si are un contract de munca. Si multe alte avantaje, evident, in Franta. Cum ar fi: asigurare medicala complementara (mult peste cea de stat), din care angajatorul plateste jumatate si angajatul jumatate. Cheltuieli de deplasare (o suma forfetara pe kilometru parcurs, cand iti folosesti masina in reportaje — nu, nu ti se plateste doar benzina, ci o suma pe fiecare km, care acopera ORICE CONSUM, basca uzura pieselor, deci credeti-ma ca suma era total satisfacatoare). Niciunui patron de presa din Franta, si am spus bine NICIUNUI patron de presa nu i-ar trece macar prin cap in viata lui sa nu respecte aceste lucruri. De ce? pai se trezeste minim cu o greva pe cap (da, oamenii aceia chiar isi cunosc drepturile, chiar le revendica, si da, oamenii aceia sunt solidari, ar face greva si pentru un coleg nedreptatit), daca nu chiar cu mai mult (plangeri, etc). Iar chestia cu scandalul/greva pentru un coleg (nici macar coleg inca, ci cu CDD), am vazut-o cu ochii mei, am trait-o. Pentru ca oamenii aceia realizeaza ca orice abuz asupra cuiva se rasfrange asupra intregii redactii. Mai multe detalii despre redactia mea, in Var Matin, mon journal, mon amour.

Nu, nu exista notiunea de contract de drepturi de autor intr-o tara normala la cap care vrea o presa normala la cap. Vrei jurnalisti onesti si echidistanti, si tu esti primul care le pui o presiune (financiara)? Pai o presa cat de cat apropiata de un ideal (ca oricum obiectivitatea completa e o utopie), se obtine in primul rand prin respectul si plata normala a angajatilor.

Nu, nu compar mere cu pere. Compar doua tari europene si nu numai geografic europene. Avem pretentii de Europa, dar ne comportam ca in sclavagism. Sa fim seriosi. Nu, nu compar Africa neagra cu America de Nord. Compar lucruri comparabile, sa ne intre in cap.

Salarizarea, sa zic si despre ea doua vorbe. Au o grila de salarizare nationala, foarte clara, detaliata, care prevede absolut toate pozitiile din presa (scrisa, audiovizual, etc). Aceasta grila este semnata de Conventia Nationala a Jurnalistilor, organism national fara de care nu existi ca presa in Franta. Grila este respectata cu sfintenie. Niciunui patron nu i-ar da prin minte sa nu o respecte. Ah, daca vrei sa nu o respecti, in plus, minunat. Daca nu vrei sa o respecti, in minus, NU EXISTA. Grila aceasta, nu numai ca prevede salarii precise pentru orice pozitie din orice organ de presa, dar prevede si cresterile NORMALE de salariu. Ele sunt obligatorii. Patronul poate sa nu-ti creasca salariul doar daca invoca greseli grave. Si nu de genul “nu mi-a placut cum s-a uitat la mine dimineata“, “nu m-a pupat suficient in fund ieri“, “avea cizme mai rosii, e mai  blonda si m-a eclipsat“, ci motive serioase, greseli grave.

Am intrat in presa din Franta in iunie 1994. Primul meu salariu, 7800 de franci. In 2000, deci la 6 ani dupa, salariul meu era de 13.000 franci (aproximativ 2.000 euro). Si aveam doar 27 de ani in 2000. Dar eram serioasa, munceam, si asta era salarizarea absolut normala, cresterile firesti.

Venita in Romania, lasa ca m-am luat cu mainile de cap ca la prima mea experienta cu presa, la ziarul National, lansat de Cristoiu, condus de Voicu pe vremea mea, a trebuit sa scriu DE MANA (noroc ca sunt desteapta, si n-a durat mult). Eu de mana nu scrisesem in viata mea ca jurnalist. Inca din 1994, in Franta, am scris numai la computer.  Deci lasa ca m-am luat cu mainile de cap din cauza asta si a salariului infinit de mic (125 de dolari, eu venind de la 13.000 franci, cum am zis), dar imediat dupa…

Pai toti anii de presa din Romania, ca au fost colo sau colo, ca au fost in locuri prestigioase cum sunt saptamanalul economic Capital (din Ringier), sau proiecte independente (cum a fost revista mea de suflet, Business Leader), ca au fost prestigioase licente straine, cum ar fi revista Business Week, editia romana, ca au fost Banii Nostri (a lui Popovici, inchis in dosarul Trofeului Calitatii in Constructii cu Adrian Nastase), a trebuit sa lucrez cu aceasta forma de plata, drepturi de autor. Sa nu ne ascundem dupa degete, este o forma de eludare a legii, si in masura asta, practicata la scara asa de larga, practicata automat, devine, DA, evaziune fiscala. Asta in ce priveste raportul cu statul. In ce priveste raportul cu angajatul este un abuz. “Dar cum acceptau angajatii?”, ma intreba mama asta seara. Pai, mama, si eu am fost platita asa ani de zile. Crezi ca aveam ce face? crezi ca daca faceam nazuri aveam castig de cauza? Nu. Altul la rand, pa. Si, repet, nu e vorba de criza, eu am iesit din presa in 2007, nici picior de criza. Desigur, in acesti ani mi-a crescut salariul, chiar mult (ametitor pentru Romania). Dar modalitatea de plata tot asta ramanea. Si modalitatea asta de plata, contrar a ce afirma comunicatul Mediafax, nu este corecta. Faptul ca e raspandita nu o face mai buna, mai morala, mai acceptabila. Da, si eu am acceptat-o. Ca n-aveam incotro. Dar undeva lucrurile astea trebuie sa se termine.
Mizeria asta e generalizata in presa din Romania. Ca e generalizata nu o face mai putin mizerie.
Daca oamenii lucreaza full time si li se cere un program, nu un rezultat al muncii (respectiv articol), sunt ANGAJATI, fara niciun dubiu, si trebuie sa aiba contract de munca.

ps. despre presa din Franta, viata mea acolo si diferentele dintre profesie (de la cer la pamant), as mai avea de scris vreo 10 postari, cu abordari diferite. Poate am sa fac o serie.

 

 

Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”