Un an cu zambet

reasonAm avut un an foarte bun. Spre diferența de 2014 care a fost al doilea cel mai rau an din viața mea (după 2000, pe care sper sa nu îl egaleze nimic în oroare, sinistru an), 2015 a fost bun și personal și profesional. Și sentimental si financiar.
A și început bine, cu voiajul în Franța, care a rezolvat multe, si m-a facut sa inteleg o gramada de lucruri din fosta si actuala mea viata. A fost un pic o calatorie initiatica.
M-am mutat intr-o casa de vis, mare. Am avut proiecte profesionale frumoase. Îmi doresc sa am un 2016 măcar la fel. Si sa merg mai mult la mare. In 2015 am ajuns, din pacate, paradoxal, o singura data, si foarte tarziu, acolo, la mama zmeilor, unde e sufletul meu, la smochine si capre.

Mulțumesc din suflet omului care mi-a adus zâmbetul anul acesta, prietenilor fără de care nu as rezista, partenerilor profesionali, cu bune si rele.
Mulțumesc mult ca ați fost parte din anul meu, bun, si va doresc sa aveti un an minunat. Sanatate si iubire, restul le construim… stiti cum spun eu….

2016

sursa foto: https://web.facebook.com/leo.vanbroeck/posts/10206941566929411

 

Dor

silence-1371858“De ce iti este cel mai dor?”
“De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti.”
“Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa.”

Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati.
Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe.
Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm.

mi-e ingrozitor de dor si de mare. E incredibil, anul acesta inca n-am ajuns sa o vad, ca niciodata, ca in general incepeam din mai.

Cunoasterea

Sta cu mine, acolo, in totala siguranta, pentru ca-mi stie si limitele, si disperarile, si toate lucrurile din capatul lucrurilor. Aproape ca-l urasc pentru ca ma cunoaste atat. Si pe de alta parte, mi-e bine, caci sunt singura, cu el. Nicio nevoie de grimase de “imi pare bine ca“,  “imi pare rau ca“, “eh, sa vedem“, niciun fel de incropiri, de aproximari.
Rar, explozii, si alea, cumva “stiute”, masurate, asteptate. Zambete. Incruntari. Scenarii. Suntem parti ale aceluiasi intreg.
Zic asta cu bucurie si suparare, cu iubire si cu ura.

Si canta draciile astea de pasari…

ps. din alt film, ceva mai tarziu:  toata risipa aia de dantela, matase si satin ….. na, iar eu plang ca proasta