Un an cu zambet

reasonAm avut un an foarte bun. Spre diferența de 2014 care a fost al doilea cel mai rau an din viața mea (după 2000, pe care sper sa nu îl egaleze nimic în oroare, sinistru an), 2015 a fost bun și personal și profesional. Și sentimental si financiar.
A și început bine, cu voiajul în Franța, care a rezolvat multe, si m-a facut sa inteleg o gramada de lucruri din fosta si actuala mea viata. A fost un pic o calatorie initiatica.
M-am mutat intr-o casa de vis, mare. Am avut proiecte profesionale frumoase. Îmi doresc sa am un 2016 măcar la fel. Si sa merg mai mult la mare. In 2015 am ajuns, din pacate, paradoxal, o singura data, si foarte tarziu, acolo, la mama zmeilor, unde e sufletul meu, la smochine si capre.

Mulțumesc din suflet omului care mi-a adus zâmbetul anul acesta, prietenilor fără de care nu as rezista, partenerilor profesionali, cu bune si rele.
Mulțumesc mult ca ați fost parte din anul meu, bun, si va doresc sa aveti un an minunat. Sanatate si iubire, restul le construim… stiti cum spun eu….

2016

sursa foto: https://web.facebook.com/leo.vanbroeck/posts/10206941566929411

 

Antiprimavara

vitezaAm obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de “femeia bionica”. Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita.

Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului “auto” sau “eco”, dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine.
Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti.
Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine).
Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma “drogam” cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand.

Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani.
De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita.

Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea  de candva.

Privirea ta in ochii mei

Privesc fetele cu ochii mei, dar cu privirea ta. Imi place sa ma uit la ele, la cele care stiu ca-ti plac tie, sa le admir, discret, sa le “cantaresc” printre ochii mijiti.

Nu te-am intrebat ce fete iti plac, dar stiu. Am facut portretul robot, in timp, din discutii, informatii, regrupari, deduceri, ca un detectiv care reconstituie trasaturile ce se deseneaza pentru a constitui un intreg.

Odata terminat, am zambit cu gura pana la urechi.  Si cum sa nu fi zambit? 🙂 Portretul imi seamana. E destul de aproape de un autoportret sau de o reflexie in oglinda. Am clipit, satisfacuta. Insa ma uit si la fetele celelalte… le urmaresc cu privirea, indelung dar elegant, neobservat.
Ma transpun in tine si resimt intens placerea ta vizuala. Zambesc.
Comuniune.