Schimbari

Ma gandeam chiar azi in baie (acolo ma gandesc eu intotdeauna, sau de obicei, mic Arhimede incepator, sau mai bine-zis instinctiv), cate s-au schimbat totusi intre generatia mamei si a mea.
Ma gandeam cum era atunci lumea si societatea si ca totusi eu sunt libera fata de cum era ea (desi am norocul ca mama era un om liber ca spirit, intotdeauna) dar marjele de actiune erau mai stranse.
Ma gandeam la libertatile pe care mi le asum, la comportamentele singulare pe care le am.
Eu resimt reticente, dar fata de timpul mamei, e altfel, totusi.
Sigur, suntem avizi de schimbare. Dar oare cati oameni au reusit sa vada schimbarile pe care le vedem noi?
Deci totusi, lucrurile se schimba. Nu la viteza la care ne-am dori noi, desigur. Uneori ma gandesc la imaginile acelea de pe canalele de reportaje, cu florile care infloresc. Imaginile accelerate. Asa si noi, daca te gandesti istoric. Schimbarile exista, dar viteza e mica. Doar daca le privim in accelerat putem intelege miscarea.

A scrie, scriere, scris

scrisDe anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul.
Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris.

Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit.
Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu.
Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat.
Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel?

La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum “imbracamintea”, forma, exteriorul. Nu consider ca scrisorile trebuie scrise neaparat de mana. Pot fi, dar pot fi si altfel. In secolul 21, sa traim cu timpul nostru… Nici macar la scrisorile de dragoste nu consider necesar scrisul de mana. Fiecare sa se exprime cum ii e lui mai bine, mai la indemana, cum curge mai firesc.

Iata de ce nu vad nimic rau ca pe copii sa-i inveti mai degraba sa tasteze decat sa scrie. Este vorba de forma, nu de fond. Fondul e acelasi, ei tasteaza litere care formeaza cuvinte, scriu texte, citesc teste… De ca sa-i chinuim cu randuri intregi de bastonase? E frumoasa imaginea, dar e putin anacronica… 🙂

A conduce: povesti cu sfarsit neasteptat

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult.

Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in “traditie”).
Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la ei chiar se face treaba in stagii, am sa scriu si despre asta odata, adica tii de-adevaratelea locul unui jurnalist plecat in concediu, cu toate sarcinile sale- si esti platit cu salariul sau) pe Coasta de Azur, la sediul unui ziar foarte important. Locuiam in cele doua luni  din acea vara, la La Garde, in campusul universitar, unde, pe timp de vara, inchiriau garsonierele. Toate bune si frumoase, numai ca aveam de parcurs 16 km dus, 16 km intors, zilnic. Si ce kilometri! Si de drum national, si de autostrada, si cu tot felul de “primejdii”, o intreaga aventura pentru o oraseanca proaspata proprietara de permis. Ca si cum viata mea in sine nu era o aventura intreaga, plecata la 18 ani din casa parinteasca, singura, intr-o tara straina, in 1991, cand occidentalii oricum pareau niste extaterestri. La ziar, seara terminam tarziu, ma intorceam noaptea. Alta dificultate, condusul pe intuneric. A trebuit sa conduc zilnic, n-aveam de ales, altfel nu puteam munci. Nu va spun cum plecam. Ma spalam, ma imbracam si porneam. Aveam palmele transpirate de emotie cateodata, imi tremurau genunchii uneori, speriata de lucruri care se petreceau in trafic, dar nu ma lasam, trebuia absolut sa ajung la timp, si sa arat calma, surazatoare, gata de o zi de munca, glumeata si prietenoasa cu colegii, buna profesional, la inaltime. Pai mie cateodata mi se darama lumea pe drum, intr-un moment, si se recladea la loc, atunci cand aveam reactiile potrivite si ieseam spontan din problema de trafic.

Hehe, si autostrazile! Pai acelea sunt autostrazi, nu glume.  A mea era A57, de la Marseille la Nice. Nu umbla nimeni, nici calare nici pe jos pe banda de oprire de urgenta, e complet interzis, iei o amenda de nu te vezi. Nu cum observ eu in Romania si chiar si Bulgaria (lume estica neinvatata cu ideea de autostrada), care mai fac ei un mic popas pe banda aia, mai respira, mai fumeaza, mai una, mai alta. In lumea civilizata, banda aia, asa cum numele sau o indica, este fix pentru URGENTA. Nu te opresti acolo decat daca chiar nu ai incotro.  Pentru fumat, admirat peisajul, facut pipi (alt obicei est European), exista les aires de repos,  respectiv spatiile de servicii. Ma rog, sa revenim. Deci  autostrazile… pai aveam o bucata de autostrada pe care mergeam ca sa ajung la redactie. Ma inghetau autostrazile, mi se pareau monstruoase, imense, demoni de beton si metal, cu mii de masini care merg cu viteze ametitoare . Ma intimidau autostrazile,  ma simteam neputincioasa cateodata… Acolo n-ai ce sa cauti pe autostrada cu mai putin de 80 la ora, iei amenda, sau ai motiv tehnic serios ca sa mergi asa. Asa incat, trebuia sa merg cu cel putin 80, pe langa masini care se miscau cu 130-150… La inceput, nu ma simteam in stare, uneori 80 era o viteza care mi se parea mare, si nu mi-o asumam. Atunci o luam pe drumul national alternativ in loc sa folosesc bucata de autostrada care mi-ar fi scurtat traseul…  N-ai fi zis ca ulterior tot eu eram aceea care mergeam constant  (ani intregi) cu 200 km/ora, pe sistemul “ce-ai fost si ce-ai ajuns”, in sensul bun 🙂

Si uite asa, conducand zilnic, dar zilnic, de cand am permisul, nu numai ca am invatat sa conduc, dar mi-am si descoperit placerea intensa de a o face, abilitatile senzoriale pe care le am. La 25 de ani, cand am venit singura ca fata cu o ditamai masina traversand Europa (3000 de km), toata lumea se mira, si francezi si romani… Iar cand am ajuns la mama, la Bucuresti, i-am spus, cu ochii sticlind: “mama, mi-am ratat vocatia. Sofer de tir trebuia sa ma fac.” Imi placuse enorm, era primul meu traseu singura, 3000 km. Mama, cu ochii mari, rotunzi ca in desene animate: “Du-te si culca-te, spui prostii.”
Apoi a fost deșertul, (București Dakar la volan) si drumul acela,  nu numai lung dar si dificil, o adevarata provocare nu numai din punct de vedere al condusului, ci si al experientelor extreme (umane si de conditii).

La toate astea ma gandeam azi, la un moment dat, conducand spre aici, unde sunt acum… Suna telefonul, mama.  Eu, pe serpentine in Balcani, destinzandu-ma prin condus, raspund. Imi spune ca sotul ei a avut un accident rutier venind de la Constanta. Mi-a stat, evident, inima in loc. E bine, ma rog, cat de bine poti fi dupa un accident.  Recunosc, asta m-a intors pe dos. Si nu-s acolo, nu-s langa ei.  El venea spre Bucuresti nu am inteles prea bine cum, masina vine, ea, pe platforma.

Sunt oarecum bulversata, recunosc. Sper ca maine sa fie senin, si ca ai mei sa se descurce fara mine acolo.

Beau ceva si incerc sa ma destind… Iar aici, parca au stiut ca vin… e numai muzica franceza de cand m-am asezat la masa si de cand scriu… ca o celebrare. Nu zic ca eram vedeta déjà inainte sa apar, ca am tot discutat, asa incat m-au primit razand si exclamandu-mi prenumele! 🙂
Oricum, ca de obicei in tara asta, toata lumea mi se adreseaza in bulgareste sau ruseste, daca sunt singura.  Mai putin astia, ca stiau de unde vin.
Nici nu ma pot supara…. In fata mea, la terasa, e o fetita rusoaica, cu parintii. Blonda, breton, 2 codite. Semanam al naibii, ce as putea sa am de obiectat? 🙂 Candva o sa conduca si ea ca Starsky & Hutch, si o sa colinde lumea, sper, pentru ea 🙂
Acum maica-sa țipa la ea: Pașol!  A mea nu tipa… Lasa ca se face fetita mare 🙂