Despre retele sociale si viata

trifoiViata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles.
Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu “tot”,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo.

De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si “obligat” sa te justifici degeaba.

Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo.
Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur.

Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici.
ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)

 

 

Arta socializarii online

Scriu asta cum as scrie arta conversatiei. Aveam senzatia ca oamenii stiu, sau ca ar trebui sa stie , care sunt abilitatile pe care trebuie sa le ai ca sa poti ‘socializa’ online, (acest cuvant atat de barbar),  calitatile pe care trebuie sa le posezi ca sa te poti imprieteni cu altii. Aveam senzatia ca oamenii stiu unde trebuie sa se opreasca, ce si care sunt limitele, care poate fi ritmul in care avansezi si progresezi in relatie, cum sa faci pasii, cum sa te apropii de celalalt.

Observand in jur, vad ca de fapt foarte multi nu stiu cum sa procedeze. Nu imi dau seama de ce nu realizeaza ca online-ul nu este decat alt mediu de exprimare, dar ca regulile de baza si de comportament raman aceleasi. Online-ul este o oglinda a offline-ului. Virtualul nu este diferit de real in regulile de bun simt, de apropiere, de politete, de abordare umana.

Socializarea e si ea o arta, nu se face cu forta, nici cu orice pret. In mod gresit unii oameni cred ca daca altii sunt la un click distanta de ei, daca isi etaleaza viata privata si fotografiile intr-un cont, daca plang si rad in statusuri, asta inseamna ca acestia sunt mai accesibili decat in viata reala. FALS! Foarte, foarte fals!
In real, nu te poti duce la un necunoscut pe strada sau intr-un magazin, ca sa-l intrebi brusc, netam-nesam: “vrei sa fii prietenul meu?” Nu-i poti spune: “Hai, lasa-ma sa intru in viata ta, arata-mi fotografiile tale de vacanta, lasa-ma sa vad ce scrii despre ceea ce te bucura si ceea ce te supara!”  La fel, nu poti sa-i impui sa vada fotografiile tale, sa asculte ce ai tu de spus si sa empatizeze cu tine.
Ei bine, daca acestea par lucruri elementare in offline, de ce oamenii isi inchipuie ca ar fi altfel in online?
La fel e si in virtual,  de ce unii cred ca ar putea fi altfel? Nu, nu e altfel. Pur si simplu e la fel. Suntem aceeasi oameni, si nu suntem mai permisivi si nici mai apropiati, mai deschisi sau mai dornici de a ne trage de sireturi cu necunoscuti, decat suntem in real.

Desigur, putem cunoaste necunoscuti, insa cu grija. Pasii se fac treptat. Friend requestul trimis si acceptat este echivalent cu “a face cunostinta” in real. Nici asta nu faci oriunde, oricand, cu oricine. Asa cum in real poti cunoaste oameni in anumite imprejurari, fie cu interese comune (la cursuri de dans/fotografie/la cinema, etc), fie prin prieteni comuni, cam asa e si in lumea virtuala. Conteaza lucrurile care ne plac amandurora. Cu cat mai multe lucruri comune, cu atat mai multe intalniri mentale, cu atat mai multe motive de prietenie, de apropiere, de interes catre impartasire, de placere a discutiei. In online, ca si in offline, dupa acest prim moment, al cunostintei, apropierile intre oameni se fac treptat, nu brusc. Nu devii imediat intim cu cineva, nu iti permiti imediat sa spui anumite lucruri. E important sa stii sa taci, si sa stii sa asculti, exact ca in viata. Sa observi inainte de a te repezi.
Constructiile relatiilor trebuie sa aiba baze solide in general. Iar relatiile din online se cladesc, ia ghici cum? Ei bine, exact ca o relatie din lumea palpabila. Increderea se castiga treptat, interactiunea creste firesc, dar masurabila pe axul timpului. Nu te poti “baga in seama” netam nesam cu cineva, chiar daca acesta ti-a trimis/acceptat friend request-ul. Faptul ca te afli in lista cuiva nu-ti da dreptul sa te tragi de sireturi instantaneu cu acesta. Ca si in real, virtualul trebuie sa respecte regulile unei cunostinte proaspete, si anume… ia-o usor, treptat, discret, cu pasi mici. Cand intri in universul cuiva, intai asculti si observi, apoi vezi daca poti spune ceva, mai ales la unele subiecte…

La fel, NU poti cere nimanui, unui strain adica, sa intre in lista ta si sa empatizeze cu tine. Pur si simplu nu poti avea pretentia asta. Ar fi ciudata si deplasata. Ar fi ca si cand ai apuca oameni de mana pe strada, sau ai strange femei necunoscute in brate, din senin.
Mai este o greseala, curent intalnita. Oamenii care pretind interactiune. Ola, ohe, hello, nu poti pretinde interactiune de la cineva cu forta. Nu poti avea pretentia sa interactioneze cu orice pret. Interactiunea se merita, se castiga. Interactiunea vine ca si in real. Daca inspiri pe cineva prin ce spui, acesta iti va raspunde. Daca nu, nu, pur si simplu. Nu ai cum sa te superi ca e in lista ta si ca “nu vorbeste cu tine”. Nimic nu este obligatoriu. Nu are nimeni norma de interactiune cu ceilalti. A consimti ca cineva sa-ti intre in lista inseamna ca incuviintezi sa intre intr-o parte a universului pe care il zugravesti, il desenezi, il creezi. Asta insa nu inseamna ca ii poti pretinde cuiva sa ia parte la universul tau in mod activ, sa picteze alaturi de tine, sau sa aplaude ce faci.

Relatiile se construiesc treptat, incetul cu incetul, in online ca si in offline. Si ca si in real, nu toti ne potrivim, nu toti ne iubim, nu toti ne placem, nu toti ne apreciem. Fiecare cu ale lui, pur si simplu, ca si in viata. Asa cum nu iesim la cafea sau bere cu oricine, tot asa nu ne apucam sa pretindem relatii online de apropiere de la oricine. Si e bine ca e asa. Trebuie sa ne impacam cu asta. Asa ca si socializarea asta, nu se face nici la gramada, nici cu forta. Cum suntem selectivi si elitisti in viata, suntem si pe internet. Si nu e nimic ciudat in asta, dimpotriva.

Profunzimi virtuale si superficialitati reale

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi.
Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident.

Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul “te iubesc“, care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva.

Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face “lipeli” de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca “mi-a iesit” involuntar.

Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale.

O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din “prietenii” (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa.

Asta este in primul rand “despre cine bagi in lista”. Daca in lista introduci aleator 2000 de persoane, cu care n-ai puncte comune, la care nu ai criterii de imprietenire (despre care vorbeam acum cateva zile), si cu care nu ai obiceiul sa interactionezi (daca postezi doar aplicatii idioate, farmville-uri si melodii), nu te astepta sa te ajute cineva cand te sinucizi. Te poti sinucide sanatos, adica 😀

Articolul incrimineaza faptul ca avea 1000 de prieteni si nimeni n-a luat-o in serios. Da? Ei bine, e despre cat de inteligent stii sa-ti cladesti relatiile interumane. Dar e valabil in online ca si in offline. Sa va dau un exemplu simplu. Sunt foarte multi oameni cu care nu ma cunosc in carne si oase, si foarte probabil nu ma voi vedea niciodata. Insa interactionam destul de mult online. Cand am disparut de pe net cateva zile, s-au nelinistit. E firesc. Mi-au scris, m-au cautat, au incercat sa dea de mine. Dar asta e si pentru ca se cladise acea punte. Daca eu as fi postat toata ziua aplicatii de horoscop, farmville si prostioare, si n-as fi interactionat discutand, ori m-ar fi sters din lista, ori mi-ar fi ascuns postarile, legatura nu se crea, si nu se nelinistea nimeni ca dispar sau nu, ca oricum… tot aia era. Nu ca nu le-ar fi pasat daca strigam “ajutor”. Dar n-ar fi vazut acel strigat de “ajutor”, asta vreau sa subliniez.
Ma rog, ce vreau sa spun este ca daca iti alegi pe cine bagi in lista si daca stii sa interactionezi cu oamenii, ei sunt aici de cate ori ai nevoie, si in mod cat se poate de firesc. Chiar neasteptat.

Bine, nu-s eu genul sa ma sinucid. Deloc. Nu face parte din sistemul meu de viata. Si nici atat sa strig asta pe internet. Insa nu subapreciez si nu incriminez pe nimeni care o face. Unii poate chiar au nevoie de asta.  Poate chiar sunt atat de singuri incat singura lor legatura cu lumea este aceasta, poarta virtuala.

Cat despre a lua sau nu in serios unele lucruri de acest gen scrise pe internet, eu n-as face niciodata greseala sa nu iau in serios un om care spune asta. Pur si simplu. Nu-mi permite constiinta sa stiu ca poate as fi putut face ceva si n-am facut. As avea o povara imensa pe umeri sa stiu ca poate puteam sa spun o vorba buna si sa impiedic o catastrofa. Am avut recent pe cineva in lista care a avut o zi proasta (asta e un dulce eufemism… era mult mai mult de atat, in realitate). M-am speriat, si am cautat sa-i vorbesc. Desi era o fata pe care n-o cunosc,  nici nu vorbeam, nici nu interactionam in mod special, si am 1500 de oameni in lista. Dar daca-mi cad ochii pe “asta e ultima mea zi“, nu pot lasa asta sa treaca sa, si nu pot lua asta in deradere. Tout est bien qui finit bien 🙂 Evident, de atunci vorbim.

Cat despre prietenie… Este, oricum, vorba de o translatare. Oricat de mult imi pasa de cineva, atata timp cat interactiunea ramane strict in virtual, eu nu pot numi asta prietenie, desi unii m-ar contrazice. De pilda, cineva din lista mea a scris: “Pentru tine…care, de cealalta parte a computerului gasesti mereu timp sa ma asculti iar imbratisarea ta virtuala e perfect valabila…ajunge acolo unde trebuie…la inima. Esti …esti mereu… iti faci simtita prezenta mai mult decat permite prezenta fizica…Tie vreau sa-ti spun…ca vreau sa te gasesc aici si in acest an…sa crestem impreuna si sa impartim momente frumoase ce vor urma…La multi ani, draga prietene!” Eu am protestat, caci, totusi, prietenia e altceva 🙂
Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala e alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Insa se poate translata, cum am spus. Asa ca da, o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila. (am nenumarate exemple)