viata

Poate ca n-ar trebui niciodata sa incercam sa ne reinviem amintirile, ci ele sa ramana in raftul lor, bine clasate. Poate ca ar trebui sa le privim si sa le stergem de praf doar atunci cand vrem sa profitam de ele, dar sa nu incercam sa le scoatem din raft. Nu manipulam obiecte, ci oameni si suflete, atunci cand hotaram sa dezgropam amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dacă ești răutăcios pentru ca ești nefericit, tine minte ceva: răutatea nu te va face fericit, iar în continuare vei fi nu numai nefericit, ci și singur, pentru ca lumea îi evita pe cei care fac rău. Nu am inteles absolut niciodata de ce o parte din cei nefericiti simt nevoia sa faca rau celor din jur. Mi-e greu sa cred ca asta ii scapa de problemele lor. E fix fara efect, iar reversul este si mai neplacut, lumea ajunge sa ii evite, sa se fereasca de ei, caci nu cred ca cineva are nevoie in jur de oameni care lovesc fara motiv. Manevra de a arunca venin spre altii este teribil de paguboasa, deci, si nejustificata. Perdanta pe toate planurile. Dacă nu știai de ce ești nefericit, acum știi. Daca vreunul din ei ar sta sa judece exact ce ii aduce un asemenea comportament, ar observa ca nu numai ca nu-i amelioreaza viata, dar, dimpotriva, ii indeparteaza de ei si pe cei care pana atunci erau dispusi sa stea langa ei, si sa-i ajute. Vorba dulce mult aduce, are romanul o vorba. Daca nu poti spune ceva simpatic, mai bine taci. Daca improsti cu noroi si musti, asta nu iti va face viata mai roz. Nu va remedia nimic din trecut, și mai ales nu va ameliora viitorul. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil. Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara. M-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.am murit putin cate putin. Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator. si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It