Prima lectie de viata, renuntarea

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda.
La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: “Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta.”
De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun.
Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: “De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme.” Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: “Unii nu invata niciodata asta.”

E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia.

Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci.

Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: “O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta.” Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel.
Cateodata trebuie sa renuntam la lucruri pe care stim cu certitudine ca nu le putem regasi nicaieri, niciodata. Pe care stim ca nu le vom putea inlocui. Toata arta de a trai consta in a sti sa renunti, discret, elegant. Si in a sti sa iti limitezi durerea. Minte cine spune ca nu doare. Ba doare, doare al dracului de tare, chiar daca ai invatat lectia inca devreme. Chiar daca ai un caracter mandru si demn. Chiar daca stai in picioare, desi te doare atat de rau incat durerea te incovoiaza ca o lovitura de pumn in stomac. Te chirceste, sufleteste macar.

Si e important sa inveti lectia renuntarii, mentinandu-ti totusi ambitiile, fanteziile, dorintele. Adica e important sa stii sa renunti, dar sa intelegi ca o renuntare nu implica renuntarea la orice, definitiva. O renuntare punctuala nu inseamna anihilarea planurilor, dorintelor, aspiratiilor. E important sa poti renunta, avand in acelasi timp curajul de a avea alte teluri, tinte, fara sa te descurajezi, fara sa te inchistezi, fara sa te inchizi in cochilie. Sa renunti, cu privirea senina si capul sus, chiar daca doare al naibii. Fara sa invinuiesti pe nimeni pentru faptul ca a trebuit sa renunti. Fara sa ai nevoie sa negi atractia pe care o aveai pentru jucarie. Fara sa ai nevoie sa o improsti cu noroi, sa ii negi calitatile, sa o ponegresti. Fara sa iti fie rusine de faptul ca ti-ai dorit-o, si ca ai trait ceva frumos. E important sa stii sa renunti, acceptand ca renuntarea face parte din viata. Ca e o etapa pentru a merge mai departe. Pentru a-ti fixa alte orizonturi.

Acum invart povestea la care am asistat, pe toate partile. Si abordez cu totul si cu totul alt unghi. Sau poate…. ? Poate ca mama nu ar trebui niciodata sa ne spuna: “O sa-ti cumpere mama unul la fel, sa fie al tau.” Poate aceasta promisiune, cu rol de consolare, e prima minciuna (sigur, cu scop nobil, dar tot minciuna ramane), pe care parintii o rostesc in fata copiilor, desi stiu ca niciodata acel ceva pierdut nu va putea fi copiat, cumparat, replicat. Si ca nu exista consolare posibila. Ca singura posibila iesire din situatie e renuntarea. Pura. Constientizarea faptului ca nu putem avea chiar orice. Intelepciunea de a pasi mai departe.
Poate mamele ar trebui sa se rezume la a explica: “Trebuie sa lasam jucaria aici. Nu e a noastra“, eventual adaugand un “O vom gasi data viitoare cand venim“, decat sa promita: “vei avea una la fel“. Poate in unele cazuri e chiar o minciuna, in sensul propriu. Poate chiar sunt mii de mame care nu pot cumpara copiilor lor ceva la fel, ca sa-i consoleze. Nu stiu daca e o minciuna utila. Nu cred ca e buna, constructiva, desi scopul e alinarea. Poate ca aceasta promisiune este cea care declanseaza si mai multe dureri, caci sperăm și așteptăm acel altceva care ni se va oferi si care seamana perfect cu ce nu am putut avea. Si in cele mai multe cazuri, acel altceva nu vine. Si adesea, nici macar nu exista. De unde decurg alte dureri, alte frustrari, alte deceptii.

Dincolo de asta, sunt unii care nu invata niciodata aceasta lectie. Si pentru ca ei nu au invatat lectia unu, pun probleme celor din jur. Ii recunoasteti, sunt printre noi. Sunt, de pilda, cei care nu stiu sa piarda un joc de carti intre prieteni. Sunt cei care pun in carca celorlalti orice lucru care nu le iese. Sunt cei care gasesc tapi ispasitori intotdeauna, iar o relatie care nu functioneaza e intotdeauna din vina celuilalt. Pentru ca, asa cum nu stiu sa renunte, nu stiu nici sa-si asume nimic. Caci renuntarea, ca lectie, vine pereche cu asumarea… Asumarea unor acte. Asumarea si insusirea unor momente frumoase, chiar daca trecute. Asumarea fericirii. Asumarea si recunoasterea paradisului pierdut. Asumarea inclusiv a unui sentiment de lipsa. Cauterizarea ranilor.
Si trecerea mai departe. Inspre inseninare.

Despre destin, avioane, scorpioni

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul.

Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia…

Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.
Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?”Nu, spune-mi.” “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandisem exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie. (nu era doar focul pasional al inceputului). In fine, asta a fost o paranteza, dar nu puteam povesti imprejurarea cu avionul, furtuna de nisip, aterizarea, omitand aceste lucruri. (cat despre asta, am tras niste invataminte din ea, poate voi scrie candva)

A doua imprejurare clara. 18 februarie 1999, autostrada Marseille Toulon, 190km/ora, frana brusca, masina scapata de sub control, parapet stanga, masina proiectata in parapetul din dreapta. Pe mine, nici macar o zgarietura. Incredibil. Si mai incredibil de atat, faptul ca am traversat in zig zag autostrada la 17.30, cand este circulatie multa, si ca totusi nu am lovit pe nimeni. Asta era prilej de carambolaj de zeci de masini… Nici macar o zgarietura, nici macar un hematom. Evident, o sperietura… Si nici macar nu am putut iesi din masina pe portiera mea, a soferului, atat era de sifonata…

A treia: 10 noiembrie 2008, seara, depasind regulamentar un tir. Soseaua Ramnicu Sarat-Buzau. Tirul era lung, eram pe la jumatatea lui, cand, pe sensul opus, din fata, un destept se apuca sa depaseasca si el o masina, desi nu aveam loc sa ne intersectam toti patru (cele trei masini si tirul), drumul nefiind destul de lat. Greseala de apreciere din partea lui, nevazand ca nu am timp sa termin depasirea si sa reintru in fata tirului inainte sa inceapa el depasirea. Nu aveam cum sa trag dreapta de volan, ca intram direct sub tir. Asa ca am mers drept, vorba arabilor, Inch’Allah. Principiul “om trai si om vedea”, care de fapt risca sa se transforme in “om trai si om vedea cum vom muri”. Ne-am spulberat reciproc retrovizoarele. Abia dupa ce am putut sa termin depasirea si sa reintru pe dreapta, in fata tirului, au inceput sa-mi tremure genunchii. Fusesem la cativa centimetri de moarte. Unu, doi centimetri, cel mult, de moarte. La cativa centimetri, ne loveam frontal, ma baga sub tir, antrenam si alte masini (drumul era foarte circulat). Si de altfel, daca ar fi fost asa, preferam clar sa mor, decat sa raman leguma sau in vreun alt fel.

Astea sunt cele trei momente clare, cand viata mea a fost un miracol. Vorba cuiva, esti ca o pisica, ai multe vieti.
Eu nu cred asta. Eu cred doar ca traiesti cat iti este dat.

Pe langa astea, au fost potentialele… De exemplu, scorpionii din desert, care misunau pe sub corturile in care dormeam, atunci, in toamna lui 2006. I-am vazut, erau acolo, erau reali. Dorel a prins unul, l-a inchis intr-un borcan. Pot intepa si prin panza cortului. Dar dupa ce petreci 12 ore in masina, conducand, nu-ti mai vine sa dormi in masina, si ai nevoie disperata sa dormi.

Si cand ma gandesc ca in Maroc, in muntii Atlas am dormit pe pamantul gol, pentru ca nu am reusit sa scot cortul, deoarece inghesuisera toate bagajele din Aro in Dacia noastra papuc… Ne oprisem la 4 dimineata, dupa o noapte grea, sa dormim un pic, 3 ore. Aveam nevoie de odihna, nu puteam sa pierd o ora cautand cortul pe sub bagaje. Eu am dormit direct pe pamant, Cornel a haladuit toata dimineata, asteptand sa se lumineze.
Si altele, si altele.

Dar nu, nu ma pot resemna la o viata “cuminte”, o viata pe langa casa. Cat iti e dat sa traiesti, traiesti. Si pe langa casa poti sa mori, in accidente stupide, innecat cu un os de peste sau alte idiotenii.
Si nu, nu exagerez.
Si nu, nu e doar o scuza de om care are nevoie de adrenalina 🙂

O optime de viata furata

Despre orasele care se sufoca, despre circulatia haotica s-au scris tone de cuvinte, s-au aruncat mii de acuzatii, s-au rasuflat sute de nadufuri.
Nu vreau sa mai scriu si eu despre trafic, si nu e nimic de spus…
Vreau doar sa spun ca asta imi fura din viata.

Abia asta toamna, cand am fost plecata si am stat intr-un oras de provincie timp de doua luni, am realizat diferenta. Eram acolo pentru un proiect anume, cu o miza puternica si pe termen limitat. Munceam mult, in fiecare zi, ore intregi, dormeam putin. Si totusi, aveam mai mult timp pentru mine.  Cu mult mai mult timp. Abia atunci, rupta de orasul acesta al haosului, am realizat ceva: din 24 de ore, aproximativ 3 mi se fura. ZILNIC. Zilele mele, acelea care par prea scurte, care nu ajung, nu au decat 21 de ore, nu 24.
3 ore pe zi pe care le petrec in trafic. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Sunt 3 ore in fiecare zi, pierdute pentru orice altceva. 3 ore in care stau, si nici macar nu stau…
3 ore pe zi inseamna peste 45 de zile pe an. Inseamna 456 de zile la 10 ani. Inseamna 1140 de zile in 25 de ani. Adica 38 de luni, adica 3 ani si 2 luni. Inseamna ca dintr-o perioada de 25 de ani, de fapt, 3 ani si 2 luni dispar in ceata. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Nu povestesc, nu rad, nu impartasesc.
M-am simtit furata de marele oras. E un pret scump pe care mi-l cere. Pe care mi-l ia, de fapt nici macar nu mi-l cere.

Si pe de alta parte, acolo unde am inteles asta, unde am constientizat acest calcul, desi aveam mai mult timp pentru mine, ca sa ma regasesc, ca sa muncesc, ca sa fiu eu, recunosc ca o viata mai lunga decat acel proiect, limitat in timp, nu vedeam in acel orasel.  Si nu era vina lui. Ci vina mea, nascuta in plina aglomeratie.

Sunt citadina pana in maduva oaselor. Nu pot respira decat tevi de esapament, ma hranesc cu aromele de asfalt incins si ma delectez cu sunetele de sirene si claxoane. Si totusi… Orasul imi fura din viata pentru a putea trai.
Aici. In alte parti, orasele stiu sa fie altfel.  O sa scriu si despre asta, candv