17 aprilie

17 aprilie a fost candva ziua sinuciderii mele. Sa te sinucizi si totusi sa rasufli….
Altfel, fiecare avem razboaiele noastre. In viata, din pacate, nu e ca la meciul de fotbal, in viata, daca ne accidentam, nu exista “rezerva”, nimeni nu preia stafeta. Unele lucruri nu le putem rezolva decat noi insine.

În viața mea sunt o grămadă de coincidențe. Culmea, ești una dintre ele. Ai apărut în viața mea la câțiva ani după ce în aceeași zi, cineva ieșise. Am urcat scarile rulante, lasandu-l in spate. Nu m-am întors sa privesc, aș fi plâns și nu îmi dădeam voie. Știu acum ca și el plângea. Am luat avionul și am traversat oceanul.
În aceeași zi, niște ani mai târziu, ai apărut tu.
Viata este foarte ironica.

Si ploua….

Viata e o succesiune de hartii

Caut o hartie importanta si parca as cauta acul in carul cu fan. Nu disper, cred ca o voi gasi, candva. Insa, intre timp, gasesc tot felul de chestii care imi amintesc viata mea. Una peste alta, la gramada, intr-o ordine aleatorie, non-cronologica si chiar non-logica, imi sar in fata, gata deschise, scrisori, texte publicate sau ne, carti postale primite sau trimise (da, ale mele catre bunica, am dat apa la soareci cu ocazia asta, ea le pastrase, eu m-am mutat in noul apartament impachetand totul, deci si pe ele), contracte cu clientii firmei mele, propuneri de comunicare, planuri, multe planuri, facturi, chitante, fotografii. Si iar scrisori, de dragoste, de despartire, de alean. Si iar contracte. Notite de mana, liste. Numere de telefon. Cuvinte scrise in graba, pe coltul unei foi.
E incredibil cum viata noastra se poate descrie printr-o succesiune de hartii. Avignon, Porquerolles, New York. Si cuvinte.
Certificat de nastere, diplome, carnete de note, iar diplome, certificat de casatorie, eventual de divort, contracte de munca, legitimatii, carti de vizita, programe de la conferinte, schite de texte, texte intregi…. Certificatul de deces.

 

 

NYC

 

Porquerolles

 

Avignon

Mesajul care aduce zambetul

rougeNu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam.
In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg.
Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru “nebunia” pe care o emani mereu! ?
si apoi: “Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de “cel putin 8 ore de somn” si “cel putin doi litri de apa”! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ?”\

GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus.
Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :)))))”
GM: “eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉
Să fi fost măcar 1% din lista mea asa…
GM: “m-ai facut sa surad”
E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :)))

Imi place de mor ca imi spune ca eman “nebunie”…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…)
Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, “eman nebunie” 😉
si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni.