A scrie, scriere, scris

scrisDe anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul.
Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris.

Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit.
Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu.
Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat.
Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel?

La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum “imbracamintea”, forma, exteriorul. Nu consider ca scrisorile trebuie scrise neaparat de mana. Pot fi, dar pot fi si altfel. In secolul 21, sa traim cu timpul nostru… Nici macar la scrisorile de dragoste nu consider necesar scrisul de mana. Fiecare sa se exprime cum ii e lui mai bine, mai la indemana, cum curge mai firesc.

Iata de ce nu vad nimic rau ca pe copii sa-i inveti mai degraba sa tasteze decat sa scrie. Este vorba de forma, nu de fond. Fondul e acelasi, ei tasteaza litere care formeaza cuvinte, scriu texte, citesc teste… De ca sa-i chinuim cu randuri intregi de bastonase? E frumoasa imaginea, dar e putin anacronica… 🙂

Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….