Obisnuinte

SozopolN-ar trebui niciodata sa ne creem obisnuinte. Obiceiuri. Pentru ca, in functie de cum evolueaza lucrurile, acele obisnuinte vor da nastere la rani.
Obisnuintele dau iluzia unui confort psihic. De fapt, sunt doar premise ale unor rani, mai mult sau mai putin adanci.
Nu trebuie sa ai “cafeneaua preferata”, “restaurantul preferat”, aleile preferate din parcul preferat, strazile obisnuite pe care mergi, traseul obisnuit spre incolo sau spre dincolo, sms-ul de dimineata, sms-ul de seara, sms-ul de pranz si cel de dupa-amiaza.
Nu trebuie sa mergi in aceleasi locuri, sa o apuci pe aceleasi cai, sa mananci acelasi lucru, sa privesti aceleasi flori in aceleasi gradini. Trebuie sa variezi, sa variezi cu disperare, ca sa te autoprotejezi anticipat. Pe cat te poti autoproteja de amintiri. Caci ele sunt acolo, se creaza oricum. Si dupa ele, hop durerea.

Aici e drumul meu spre el si dinspre el.
Aici e restaurantul la care ma invita de obicei.
Aici e banca pe care ne opream cand ne plimbam.
Aici e gradina ale carei flori le admiram.
Aceasta e melodia lui.
Aceasta e melodia pe care i-am dedicat-o.
Aceasta e cana din care a baut.
Aceasta e cartea pe care mi-a oferit-o.
Acum e ora cand ne scriam.
Acum e ora cand ne vedeam.
Acum e ora cand dormeam, ne trezeam, ne sarutam, plecam fiecare pe drumurile lui.
Acum e ora cand alegeam sa tacem.
Acesta e cuvantul pe care-l rostea.

Si inca o rana, si inca o rana, si inca un boicot al unui loc, al unui trotuar, al unui fel de mancare, al unei culori, al unui cuvant.

Nuante de durere

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet.
Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun.
Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite.

Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii.
Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen “madeleine de Proust” , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici nu s-ar fi intrerupt vreodata.

Doare orasul, dor trotuarele, dor unele sunete si unele culori, doare aerul respirat, acel aer impregnat de respiratia fiintei dragi. Dor foarte tare unele cuvinte si unele priviri, sau lipsa lor. Doare timpul. Si cel care trece, si cel care nu trece. Dor florile (mai ales unele flori) si dor kilometrii. Doare o zgarietura pe maşină care nu te-a durut cand ai facut-o. Insa te doare insutit acum, parca se razbuna. Dor gesturile simple si gandurile de fiecare minut.

Durerea revine, ca neconsumata. Iar durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice.
Si nu, durerea nu e mai mica pentru ca e tacuta. Nici mai mare pentru ca e jeluita. Nici mai superficiala pentru ca e exprimata, sau ne. Durerile sunt in milioane de feluri, dupa milioane de indivizi si milioane de intamplari.

Seri urbane cu emotii de tine

E noapte. E liniste. E momentul pe care il prefer, in care pot sa respir, in care mi se pare ca orasul e mai putin insuportabil, ca strazile sunt practicabile, ca oamenii, mai rari, sunt mai “calmi”. Uitata isteria din timpul zilei. Uitat griul orasului, claxoanele, inghesuiala, nebunia.

E intuneric, si, ca de multe ori (nenumarate…), trec pe langa casa ta, ca un salut. La ferestre mijeste lumina, desi e mult trecut de miezul noptii. Ma inunda o emotie puternica. Mi se raspandeste in corp, imi circula prin toate extremitatile, mi-e cald, parca nici n-ar mai fi iarna, imi bate inima mai puternic, si parca a coborat in stomac. O simt de acolo pulsand, si nu stiu cum sa o potolesc. Ii vorbesc, insa ea continua sa-si faca de cap. O las sa bata, sa imprime ritmul ei. Privesc, ca un copil uimit, dincolo de dârele de lumina care se preling din ferestre, si mi te inchipui, inauntru. Mi-e frica sa te vizualizez prea detaliat, mi-e teama ca n-as rezista unei asemnea emotii puternice. Sigur as exploda de emotie si tremur, m-as desface in miliarde de particule mici…

Am trecut cam a mia oara prin fata casei tale. Am pasit pe trotuarul pe care pasesti tu, spalat de ploi, sau, poate, am trecut chiar peste pasii tai de azi si sub pasii tai de maine. Am inhalat aerul acela, care nu! nu e un aer poluat de cartier bucurestean, impregnat de noxe, praf si fum, ci este aerul pe care il inspiri/expiri tu, elixir magic de viata. Poate acum jumatate de ora, poate peste o ora. E aerul care-ti intra pe fereastra atunci cand o deschizi dimineata sa aerisesti… Am respirat adanc si m-am simtit ametita. Parca trasesem in plamani respiratia ta, iesita direct din tine. Ca un sarut. Si mi-a fost bine.
Iti multumesc.

Recitit, textul acesta mi se pare mult mai sec decat valtoarea si intensitatea senzatiilor pe care le-am trait in acea seara. Probabil ar fi trebuit sa scriu la cald. Insa am dorit sa-mi savurez in tacere emotiile  care ma inunda.