Asum-consum

apusuri1

Majestuoasele apusuri de la mama zmeilor, in trei seri diferite.

Am trait mult si intens, bune si rele, complicate ades, am incercat diverse, nu mai sunt la varsta sa gust din orice, oricand, ca sa testez. Sunt mai selectiva si e normal, ma cunosc, si cam stiu despre mine ce vreau. Si mai ales, dar mai ales, ce NU vreau.
Am fost intrebata: “Este cel mai bun pentru tine?” Eu ma feresc de superlativele absolute, nu-s Dumnezeu sa emit verdicte definitive si irevocabile, “cel mai bun” ma sperie, daca intrebarea e pusa asa, in termeni universali si absoluti. In schimb, ceva pot spune clar: “Poate nu-i cel mai bun, dar este alegerea mea acum.” Si asta este/ar trebui sa fie absolut suficient.

Am constatat cu bucurie si oarecare surprindere ca daca ma întreabă cineva ce fac, zic ce zic, e un raspuns mai punctual, dar daca ma întreabă cum sunt, nu am alt răspuns decat: sunt FERICITA. Ei, si de aici pleaca lucrurile… Oamenii accepta greu ca esti fericita. Si nu vorbesc de invidiosi, aceia, mai devreme sau mai tarziu, mor inecati in propriul lor venin. Vorbesc de cei care cred ca fericirea este de un singur fel, si ca in general ei detin indreptarul de fericire, si “stai ca-ti zic eu cum trebuie sa fii fericita, ca nu esti, ca aia nu e fericire, e placere.” Aiuritoare sentinta. Pai cum sa stii tu ca sunt sau nu fericita, esti in sufletul meu?

Fericirea e un cuvant mare, dar starea de fericire este un sentiment atat de la indemana… Fiecare suntem fericiti din alte motive, in alte feluri, ne drogam cu alte droguri, ne amuza alte lucruri, ne transporta in ceruri alte lucruri si ne afunda in abisul tristetii altele. Nu putem impune altora modul nostru de fericire, asa cum nu putem sa le pretindem sa le placa acelasi fel de mancare. Cu alte cuvinte, NU-MI BAGA FERICIREA TA PE GAT, cu convingerea ca si eu voi fi fericita la fel.  Pentru ca e fals. Fiecare avem motive proprii.

Nu vreau sa traiesc inghesuit, sa ma tem sa spun ce simt. Cand sunt suparata, spun, cand sunt fericita, spun…. Asta e, cine n-are loc de mine sa priveasca in alta parte. Va sfatuiesc sa ganditi la fel. Nu va lasati fericirea alterata de ce e in jur, de teama de a o rosti. Pana la urma cu momentele acestea ramanem, restul este fix desertaciune. Iar daca simtiti ca va vine sa cantati, cantati! Nu vreau sa-mi ascund fericirea, cum nu-mi ascund nefericirea. Imi traiesc starile, mi le insusesc, mi le asum, le consum.

La fel, chiar daca-mi vrei binele, nu ma poti contrazice asupra a ceea ce simt, sau a ceea ce vreau. Atata timp cat acest “ce vreau” este in limitele legii si in limitele sociale. Fericirea nu-i de un singur fel. Fericirea mea vazuta dinspre mine e alta decat cea crezuta de altcineva, si chiar si de mama. Mama a invatat sa inteleaga asta. Tocmai pentru ca ma iubeste.

Eu zic ca e un teren alunecos. Cand un om iti zice ca e fericit, n-ai alternativa, trebuie sa-l crezi pe cuvant, e ceva prea intim ca sa te bagi sa-l contrazici. Poti doar sa presupui ca tu in aceeasi situatie n-ai fi fericit, dar atat. 

De pilda, pe mine ma face fericita o floare sau un apus. Am primit raspunsul aiuritor: “Aia nu e fericire, e placere“, la care am dat si eu un raspuns pe masura: “Fiecare ne drogam cu droguri specifice. Drogul meu poate fi un apus, iar eu sunt fericita, cum sa ma contrazici? E ceva prea personal.” Ba uite ca sunt fericita de un asfintit si o sa-mi amintesc mereu cum imi calculam venitul de la plaja, dusurile si imbracatul ca sa fug sa vad apusul zilnic acolo la mama zmeilor pe stanci. Si nu ma saturam niciodata, desi era acelasi soare, aceeasi mare, aceleasi pasari. Si era suficient de important cat sa conteze sa fiu mereu acolo, zi de zi, matematic precis la ora fixa, ca sa nu ratez apusul. Sigur ca inteleg ca pe unii ii lasa reci, nu pot pretinde sa simtim la fel, ce nu inteleg este de ce intelegerea nu este reciproca. De ce anume daca eu iti spun ca un apus ma face fericita, sau ca libertatea ultimei saptamani ma copleseste, de ce crezi tu (oricat ai tine la mine), ca nu asta e fericirea, ca nu stiu eu…?  Nici nu dau lecții de fericire, dar nici nu primesc. senzatiile primordiale nu se învață.

Marea dragoste fata in fata cu sforaitul

perne

Ma intreba acum ceva timp, Amarige: “cum iti pare, ce parere ai despre ”ciorba reincalzita ” ?! adica, fact:  intr-o casnicie in care oamenii nu-si mai vorbeau si erau conflicte dese de ani buni, ajung la divort , dar femeia afla ca sotul  iubeste o alta femeie si se schimba brusc… devine foarte iubitoare, atenta, grijulie… si sotul o si crede.  Si o iau de la inceput. Ce crezi, Mirandolina ? E durabil, e fair ?

Si i-am si raspuns atunci: “Pai… e greu de spus in termeni de corectitudine, cum intrebi tu. Nu cred ca exista un singur raspuns, si nu cred ca exista o norma. Stii ca se spune des ca realizam ce aveam doar când pierdem. Poate e cazul acelei doamne, care a realizat odata ce nu mai avea, sau risca sa piarda, ce avusese de fapt. Sau poate e simplu orgoliu, o vanitate ciudata de a nu dori sa lași altcuiva ceva ce ți-a aparținut.
Si pentru el e de inteles ca o crede: intimitatea se câștigă greu, si decat sa o ia de la capat cu alta femeie, in alta casa, e mai ușor sa mai acorzi o sansa unui cuplu mai vechi. Femeia aceea deja stie cum sforai… pe alta trebuie sa o înveți. Suntem ucisi de micile detalii. Marea dragoste fata in fata cu sforaitul…”

A se intelege, “sforaitul” din poveste este metaforic, nu e neaparat un sforait, poate fi orice, reprezinta, generic, toate detaliile, orice fel de a fi a celuilalt, cu care te obisnuiesti. Desemneaza general si generic toate micile lucruri cu care ne obisnuim in viata in doi. Toate micile nimicuri care fac ca ne e mai usor sa acordam inca o sansa unui cuplu trecut decat sa o luam de la capat cu domesticirea gesturilor altui partner. Lucrurile mărunte influențează enorm o relație. … si poate ca ti-e teama sa-ti translatezi “sforaitul” in alta parte si sa i-l explici altei persoane,  sa o iei de la capat cu reglarea reciproca, obisnuintele, cu povestile despre tine si intrebarile despre celalalt.  Este mai comod sa acorzi o sansa unei relatii vechi, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. In cazul unei relatii mai vechi, deja stie cum sforai, in ce moment si pe ce ton. In cazul unei relatii noi, trebuie sa o inveti cum sforai…

Oamenilor le este de fapt frica de viata, doar știm toti asta. Unii te pierd pentru ca le este teama sau lene sa te iubească. Este periculos, este inconfortabil sa iubești, te vulnerabilizeaza, te lasa descoperit, te sperie si te doare cateodata. Sigur ca te si inalta, sigur ca te si aduce spre fericiri profunde, dar cumva, oamenii prefera sa traiasca mai degraba “caldut”, decat fierbinte. Mie mi se pare o tristete enorma sa te multumesti cu jumatati de masura sentimentale cand iti sta la indemana sa incerci fericirea aceea vertiginoasa, intensa, zborul, infinitul senzatiilor. Chiar daca exista doza de risc, si chiar daca exista rani, eu cred ca merita. “Pentru o clipa de iubire”… Insa oamenilor le este teama. Si atunci, mai bine sforai pe o perna cunoscuta, decat sa te inspaimanti si sa patesti cine stie ce pe perne poate mai pufoase, dar nestiute. Pernele necunoscute contin pericole si tentatii. Si au potential de suferinta.
Oamenilor le e teama de tot ce arde, si prefera călâiul, chiar daca nu ofera mari satisfactii, macar  nu musca, nu raneste, nu doare, nu curge sange, nu curg lacrimi, nu sfarama inimi.

O viziune

mementomoriCu moartea m-am intalnit intr-o joi de toamnă morocanoasa, gri si rece, pe la pranz, pe lângă Popa Nan. M-a luat prin surprindere. O simtisem cu o seara inainte, trecand pe aceeasi straduta. Am vazut instalate mese pe trotuar si copertine, dar n-am dat atentie. Daca as fi stiut ce se pregateste, as fi ocolit-o.

Abia a doua zi la pranz, mi-a iesit brutal in cale, napadindu-ma de pe acelasi trotuar, punandu-mi piedica aproape. Era inconjurata de un alai de prost gust de oameni ciudati. Mesele erau pline, de aceasta data. La ele se bea (mult, dupa ceea ce se vedea pe mese, si dupa dispozitia mesenilor). Vin si lumanari. Lumanari si vin. Hidoasa, printre ei, moartea. Galagioasa, nu tacuta. Tarcata, nu indoliata. Cu masini si oameni claie peste gramada. Cu zumzet, alai si acordeon. Cel putin jumatate dintre participanti n-aveau niciun fel de durere sau tristete. Dar era rost de bautura, asa ca…. un bun prilej de socializare.

As fi vrut sa trec mai repede, cat mai repede, sa am eventual ochelari de cal, caci sunt unele subiecte la care sunt “alergica”, dar straduta e ingusta, masinile erau parcate una peste alta, nu se putea trece, iar o masina si un taxi cu ocupanti negri din toate punctele de vedere (si cerniti si colorati) incercau sa ma incalece, blocandu-ma in preajma unor scene indecente.

Am evitat intotdeauna inmormantarile. Daca nu este inevitabil sau neaparat necesar sa fiu acolo, nu sunt acolo niciodata. Despre oameni vreau sa pastrez imaginea vietii, rasete, ochi senini, zambet si lumina, nu intunecare si intepenire.