O alta zi

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea).

Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva.
Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup.
Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar.
Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa.

Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si nefireasca. Si trebuie sa reinvat incet-incet sa am grija de mine. Cu pasi mici, elementari. Sa mananc, sa dorm.  Daca ma gandesc bine, sunt ca la un fel de sanatoriu.
Macar citesc. Si macar scriu din nou. Sper ca m-am deblocat, in privinta scrisului. Blocajul scrisului ma omora. Si stiam ca asta inseamna ca nu-s deschisa spre exterior. Ca sunt chircita in mine insami. Ca sunt hamster in butoiasul fara sfarsit. Si nu era bine.

Geografia sentimentelor

Locurile se impregneaza de sentimentele pe care le traim, atat de puternic incat nici un loc nu mai seamna cu celalalt, si nici cu cel care era inainte de a trai lucrurile respective. In componenta perceptiei personale asupra locului prin care trecem intra o doza mare de subiectivism.
Iata de ce fiecare dintre noi are geografia proprie a orasului in care traieste, sau a oraselor prin care a trecut. Geografie care include bataile de inima, silabele, strangerile de stomac, izvorarile de bucurie, lacrimile, tradarile, geloziile, deceptiile, imbratisarile, saruturile, mangaierile pe care le schimbam cu cei importanti din viata noastra. Cuvintele si simtirile se impregneaza in pietre si cladiri, marca indelebila si personala asupra lucrurilor.

Nu mai pot vedea niciodata cu aceiasi ochi parcarea aceea mica din oraselul francez in care ne-am intalnit luni intregi, aproape ani, pentru a lasa una din masini si a pleca cu una singura, fie a lui fie a mea, cel mai adesea a lui… Doua Xantii cuminti, asemanatoare. Doar ca a mea culoarea “sable d’ete”, a lui verde englezesc. Nu mai pot privi niciodata cu aceiasi ochi ca inainte portiunea de autostrada pe care zilnic conduceam nebuneste (190 km la ora…) ca sa ajung sa ii pun trandafiri pe parbriz. Cazinoul din Bandol nu mai e, astfel, nici el, un simplu cazino. E locul in care ma aflam in 1997, atunci cand am avut declicul… Acel declic. Restaurantul grecesc, cu proprietareasa care ma iubea ca o mama. Clubul de dupa, tot in Bandol. Si plajele, golfurile goale de sambata dimineata, cand ieseam impreuna sa facem cativa pasi pe nisip, ascultand valurile.

Nu cred ca as putea revedea ca inainte strazile din Manhattan si metroul pe care il luam in fiecare dimineata, alaturi de el… Holul si biroul in care privirile ni s-au ciocnit prima data au fost impregnate pe vecie de mirajul din privirea schimbata si de uluiala din ochii lui. Strazile pe care treceam tinandu-ne de mana, atunci cand m-a tras violent inspre el, caci din neatentie, era sa dea o masina peste mine. Si nici macar nu mi-ar fi parut rau sa mor atunci. Eram fericita. Nici padurile din jurul New York-ului, si nici plajele, pe care mergeam in week-end. Si nici aeroportul, pe care il urasc, egal cu lacrimile acelea neostoite, din cei patru ochi. Nu cred ca pot disocia cladirile de lucrurile pe care le simteam in perioada aceea.

Nu mai pot vedea niciodata ca inainte o anumita intersectie, atat de cunoscuta, in Bucuresti de aceasta data, niste ani mai tarziu, in care in diminetile infrigurate, ne dadeam intalnire pentru a pleca mai departe, inspre inceputul zilei, impreuna. Nici stradutele pe care oprea masina ca sa ma sarute, sa ma ia in brate, intr-o ultima imbratisare, febrila, ca de sfarsit de lume, ca de “dupa noi, potopul“, in gand cu numaratoarea inversa spre condamnare, spre iremediabila despartire, despre care nu indrazneam sa vorbim, dar pe care o simteam, amenintatoare, ca pe o moarte.

Nu voi mai putea privi niciodata la fel o anumita cladire dintr-o intersectie mare, a unui cartier bucurestean, (in care nu prea aveam ce sa caut in acel moment, ajunsesem acolo dintr-o pura intamplare), si in care am petrecut un Revelion intens, frenetic, neobisnuit, pe care inca nu stiu daca sa-l cataloghez ca fast sau nefast. Si poate nu voi reusi sa aflu niciodata.

Si nici cafenelele acelea, in care am fost sa discutam ore intregi, in care am raspuns crud si poate brutal pentru interlocutor unor intrebari ciudate. “Ce crezi despre fidelitate?” (ha, pai asta e o intreaga teza… nu, nu vreti sa stiti ce am raspuns…! embargo, pana se prescrie). Am vrut demult sa scriu despre acel trotuar pe care a fost pusa una din aceste intrebari. Nu mai e un simplu trotuar. E o scena, de cate ori trec pe acolo vad cortina, si daca ar aparea si interlocutorul, cortina s-ar ridica. Nu mai e un simplu trotuar, e o epopee.

Ciudat e ca si unele locuri, prea stiute, zilnic traversate, timp de ani intregi, sunt modificate de trairi, odata ce ele se consuma acolo, transformand astfel iremediabil acele trotuare din asfalt banale, gri, egale cu ele insele si cu altele asemenea, pana in acel moment. Dureroase modificari, cateodata.
…Aici am vazut acel copac cazut in seara aceea de furtuna, cand… si, in definitiv, ce cautam eu afara intr-o seara de furtuna, care-n plus era aniversarea mea?

Nu ma mai pot preface ca anumite locuri sunt neutre, indiferente. Ele sunt impregnate, pentru mine, de istoria mea personala, modificate in esenta lor cea mai adanca… in nucleul si atomii lor.
Pe cat de repede uit, fara sa vreau, unele lucruri (si traiesc cu povara absentei amintirilor din copilarie), pe atat de ireversibila si de neuitat este modificarea geografiei in functie de trairi. Si nu, timpul nu estompeaza absolut nimic.
Strazile sunt trasee ale sentimentelor mele, pasii ma poarta pe itinerarii de intamplari traite. Si nu le mai pot privi ca pe simple locuri. Sunt rauri de emotii, drumuri de senzatii si poduri de foneme, parte din povestea mea.