Incotro merge media

unnamedJurnalismul, media, este dragostea mea dintai, aceea profunda, care nu se uita niciodata, niciodata.  Aceea care te urmareste toata viata. Deci ne vedem maine la Future of Media, o alta conferinta a Evensys.
Abia astept sa aflu de la aceasta editie despre tendintele pentru anul viitor in mobile, advertising si digital. Unde merge presa si cum. Ce facem noi ca sa mai fim in slujba oamenilor.

Mai mult sau mai putin, viata mea oricum s-a invartit in lumea acesta, si ceea ce iubesc mai mult decat orice este scrisul, fara de care nu sunt intreaga.

Evenimentul va reuni numerosi specialisti din media, advertising si mobile (TV & Radio, publicitate, digital, devices, aplicatii mobile, publisheri online), care vor aduce in prim plan cele mai noi tendinte din media, strategii de comunicare eficiente in diferite mijloace media, tactici pentru dezvoltarea si extinderea afacerilor din industrie.
Astept cu nerabdare sa-i aud, sa discutam.

Am sa va spun si voua mai multe, pe parcursul zilei de maine, si dupa.
O zi frumoasa sa aveti, si rezistati la ploaie si la nori!

Conflicte de copilarie si limite de adult

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era “personajul negativ” din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita.

Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de “cat am pierdut”. Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau.

Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 😀
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁

Ca sa revin la povestea si intrebarea prietenului meu, l-am sfatuit sa nu-si certe copilul. Ok, sa aiba o discutie cu fetita lui, sa incerce sa afle in ce consta conflictul cu cealalta si cat e de profund, insa sa nu o certe, sa nu o impiedice sa se apere. E important ca fetita lui sa pastreze integritatea si fermitatea de a reusi sa-si apere fiinta, granitele… Nu-i face un serviciu certand-o direct si definitiv. Poate sa ajuga o bleaga, care mai tarziu, ca adult, se va forta, ca mine, sa nu se “stearga” in fata celorlalti. Va avea de luptat cu sine insasi, toata viata, ca sa uite aceasta pre-determinare, aceasta programare. Nu-i asa usor sa reintialzezi sistemul, mai tarziu. Nu o pregateste bine pentru traiul in societatea asta daca o inhiba… Eu, sa zicem ca am avut noroc cu plecatul in alta tara, singura, complet diferita, de la o varsta frageda, si a fi trebuit sa ma descurc int-un mediu “ostil”. Si am avut noroc cu alegerea meseriei, care e prin excelenta o meserie unde trebuie sa te impui…. Si chiar si asa mi-e greu, mai ales in viata privata. Dar altii…