Cod de bune maniere pentru telefon

telefonNu credeam sa trebuiasca sa scriu un indreptar despre telefon, si, totusi, dupa intamplari repetate, cred ca e util. Poate fi o recapitulare pentru cei care stiu, si o mare noutate pentru cine nu stie 😉

Dragii mei, daca sunati pe cineva, si acesta nu raspunde, inseamna mai multe lucruri:
1) ca nu a auzit,
2) ca nu vrea sa raspunda
3) sau ca nu poate sa raspunda (e in sedinta, vorbeste la alt telefon, e in cada, face amor, mananca impreuna cu iubita si nu doreste sa intrerupa cina vorbind la telefon, priveste un apus, scrie un text, etc).

In oricare din cele trei variante, e inutil sa suni chiar imediat.
1) Daca nu a auzit prima oara, nu va auzi nici a doua oara, cand apelul e imediat.
2) Daca nu vrea sa raspunda, nu o sa vrea nici dupa 30 de secunde.
3) Daca nu poate sa raspunda, nu o sa poata nici imediat, indiferent care din ocupatiile de mai sus ii solicita atentia.

In toate, dar absolut toate cazurile, este in regula sa astepti un timp, variabil in functie de importanta comunicarii pe care o ai de facut. (intre 30 min- cateva ore). Ideal este sa astepti sa fii sunat inapoi (aici intervine regula de buna purtare si pentru cel care a “ratat” un apel, sa sune inapoi cand vede apelul/cand poate/ cand se elibereaza/cand are chef – de la caz la caz).

In orice caz, a suna de 7 ori in 5 minute, in afara de cazuri de extrema urgenta (accident, etc, Doamne fereste), denota si proasta crestere si, la limita, isterie.

Daca, asa cum mi s-a intamplat mie nu mai demult de asta seara, suni si nu ti se raspunde, insisti peste 1 minut si iti raspund, iar cand raspund, iti spun: “sunt in intersectie, la volan, e aglomeratie, prima data cand ai sunat nu mi-am gasit telefonul in geanta“, ar fi dragut sa nu incepi o conferinta la telefon, avand in vedere ca te-am anuntat ca nu-s intr-o ipostaza in care ma pot “dedica”. Ar fi normal sa-mi spui pe scurt ce doreai sa-mi comunici (se presupune ca important, din moment ce ai sunat de 2 ori in 2 minute), si sa ma intrebi cand putem vorbi, daca ai mai multe de povestit.

La fel, daca ma suni pentru niste prostioare, nefiindu-mi decat o cunostiinta vaga profesionala, si ma suni la 20.30 (deja un picut cam mult avand in vedere relatia vaga si motivele neimportante), am politetea si dragalasenia sa te ascult 4 minute, inchid si ma suni din nou peste 10 minute…. asteapta-te sa nu-ti raspund. Ti-am dedicat un timp…. Iar daca nu raspund, considera ca nu e politicos sa mai suni pana a doua zi dimineata.
Greu, greu, greu….

PS. Ah, da, si s-a inventat si SMS-ul. E mai putin intruziv decat sa suni de o mie de ori…. Daca tot ai ceva de spus.

Facebook a ucis Yahoo Messenger

Codat, FB a ucis YM 🙂 Cel putin in ce ma priveste. Oricum, la mine in messenger n-au intrat niciodata decat oameni cunoscuti (cunostinte exclusiv virtuale ca exceptii absolute, si in cazuri absolut speciale), si, in general, n-am avut multi oameni niciodata in messenger. Sunt destul de selectiva (ca sa nu spun sever ca sunt foarte selectiva), si nu mi se parea ca am nevoie de discutii private cu oricine.  Asa incat, multi ani, la mine in messenger au existat putini oameni, si aceia din real, si evident ca nu toti cei doritori din real. Era doar un mod mai rapid de a ma gasi, sau de a-i gasi (in epoca asta in care mare parte din munca noastra se petrece in fata computerului).
A, trec peste faptul ca inainte de messenger am folosit ICQ, ca atunci deja o sa spuneti ca sunt dinozaur 🙂  Nici nu-i tare gresit, am intrat totusi in al treisprezecelea an de prezenta online.

YM-ul a fost magistral la timpul lui. Doar ca timpul lui e un pic apus, cel putin asa simt eu. Eu, recunosc cu mana pe inima, la mine messengerul a fost UCIS de FB 😉 Pur si simplu. Ar putea parea un pic ciudatel ce spun, ca FB-ul a ucis YM-ul, in masura in care stau cu chatul de la FB inchis (cu MICI exceptii, si asta)…. E ciudat doar in aparenta, in adanc, nu e.

Pur si simplu, pentru ca internetul s-a dezvoltat foarte mult, brusc am simtit ca am multe {prea multe?} porti de comunicare deschise. Suficiente, oricum. Inventar: am doua adrese principale de email (una profesionala, una personala), plus nenumarate adrese secundare (nu mai zic), am trei numere de telefon mobil, si vreo doua fixe, am mesajele private de la FB (a nu se abuza de ele!!! dar exista, ca posibilitate), am profilul de FB in sine, partea publica, unde pot fi abordata suficient de usor, am profil de LinkedIn, de Google+, pana si de Twitter (nu stiu de ce zic “pana si de”, ca am cont din august 2007, printre primii romani, dar acest “pana si de” se refera mai mult la faptul ca nu prea mi se potriveste acest minunat Twitter).
Acum, ziceti voi daca nu-s suficiente feluri de a ma contacta… Messengerul a devenit, incetul cu incetul, obsolet. Asa l-am resimtit. Nu l-am mai deschis, nu l-am mai folosit. Il mai deschid acum, cand si cand, foarte rar, si atunci cu scop precis. Il deschid ocazional si specific, pentru o discutie programata, in general legata de profesional.

Daca tot vorbesc de YM, mi-am amintit stresul unora despre detectoarele de stare (online/invizibil/offline). In primul rand ca minunatele detectoare de stare dau rateuri, nu functioneaza corect. Pe incercatelea. Pentru ca eu, fiind unu tehnica, doi Toma Necredinciosul, testez tot 🙂 Asa ca va spun ca toate dau rateuri. E gresit sa va incredeti orbeste in ele. In al doilea rand, si cel mai important din lume, chiar daca cineva vede ca esti conectat in starea invizibil, nu s-a inventat inca device-ul sa vada daca esti sau nu FIZIC asezat in fata tastaturii. YM-ul poate fi conectat si tu plecat de acasa. De cate ori nu faceam eu asta… Asa ca…. no stress. {asta va spune cineva care statea mereu online, in nenumaratii ani cat l-am folosit. Asta si datorita faptului ca avand lista bine selectata, n-aveam de ce sa stau invizibila…}

Am stabilit, stiti unde ma gasiti. Ca sa intru pe YM, trebuie sa-mi dati telefon, mail, SMS, mesaj privat 🙂
Da, si am si cutie postala. Zicea Beigbeder: “Oamenii se omoara pentru ca posta le aduce doar pliante publicitare.”

ps. Messengerul n-a purtat niciodata numele meu, nici pe aproape macar, exact ca sa scap de toate cererile nedorite, sau de toti neavenitii. ID-ul meu n-ai cum sa-l visezi, n-ai cum sa-l ghicesti, n-ai cum sa-l inventezi. Trebuia sa ti-l fi dat eu, ca sa-l fi stiut 🙂

Fundeni:o vizita care calibreaza

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi).
In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. “Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie”. Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate.

Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir.

O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei, fereastra ei spre viata, spre primavara, spre exterior, spre lumea larga. Veneam cu miros de proaspat, cu miros de femeie, de parfum. Cu rochie si tocuri. Reprezentam viata, eram ambasadoarea exteriorului, si n-aveam voie sa bocesc. Desi aveam sufletul cernit.

Mi-ar fi placut sa ii ofer martisorul in alta parte decat la bufetul de la Fundeni. Mi-ar fi placut sa fiu Dumnezeu si sa ii scot atunci pe toti bolnavii din toate spitalele, sa ii vindec. Ma doare si acum durerea lor, a cunoscutilor si necunoscutilor care se afla in imprejurari dificile.

Si, colac peste pupaza in lantul coincidentelor vietii mele… Ies din spital, intru in masina, bag cheia in contact, pun radioul. Romantic FM, cum ascult de ceva vreme. Ei bine, la ora 18.00, luni, la Romantic FM era acea melodie, una din melodiile LUI. Atunci chiar nu m-am mai putut abtine. Conduceam si plangeam. N-aveam cum sa ma opresc. Trebuia sa ajung la un eveniment, seara, la Novotel. Viata, lumea reala isi cerea acut drepturile. Plangeam si conduceam, conduceam si plangeam…

Fii tare, draga mea! Toate gandurile mele bune spre tine.

si nu, n-am putut sa scriu pana acum despre asta, ar fi curs sange, nu cerneala.