Tacere si taceri

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante.
Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti.

Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri.

Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism.

In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om “strain”, in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi….

Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi…

Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere…

Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice.

Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim.

ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.

 

Nuante de durere

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet.
Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun.
Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite.

Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii.
Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen “madeleine de Proust” , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici nu s-ar fi intrerupt vreodata.

Doare orasul, dor trotuarele, dor unele sunete si unele culori, doare aerul respirat, acel aer impregnat de respiratia fiintei dragi. Dor foarte tare unele cuvinte si unele priviri, sau lipsa lor. Doare timpul. Si cel care trece, si cel care nu trece. Dor florile (mai ales unele flori) si dor kilometrii. Doare o zgarietura pe maşină care nu te-a durut cand ai facut-o. Insa te doare insutit acum, parca se razbuna. Dor gesturile simple si gandurile de fiecare minut.

Durerea revine, ca neconsumata. Iar durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice.
Si nu, durerea nu e mai mica pentru ca e tacuta. Nici mai mare pentru ca e jeluita. Nici mai superficiala pentru ca e exprimata, sau ne. Durerile sunt in milioane de feluri, dupa milioane de indivizi si milioane de intamplari.

Telegrama

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut.
Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant.
Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana…

Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici
Adica asta: “Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn.”

Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici.
Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: “Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop

Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul meu, sa creasca acolo, pana devin preponderente.
Chiar acum aud la televizor ca e ora 2 dimineata, mda, ora mea fetisa 
Si sinistru inceput la stirile orei 2: doi studenti la medicina au transat un barbat de 65 de ani in Timisoara. Superb.
Noapte buna, vise frumoase!

p.s. asta seara ma intreba un grec de ce fumez. Ce intrebare, chiar asa, de ce fumez?
Asa e. Ma lasasem. Si ma lasasem demult. M-am reapucat aiurea, la inceputul lui iunie.