Trecutul: o stare de pace

20160704_114741Trecutul apartine tuturor celor care l-au trait. Daca faci pace cu ce ai trait, daca esti multumit de ceea ce ai facut, daca nu ai in spate lucruri de care sa fii suparat, totul e in regula. Pare simplu, dar doar pare. Armonia cu sine si cu lucrurile din spate nu e o treaba foarte evidenta…

Intelegand prin “lucruri de care sa fii suparat”, lucruri cu care nu te impaci, de care iti este rusine. Caci altfel de suparare cu trecutul, nu incape in vorba. Trecutul e trecut, si e total non-constructiv sa fii suparat pe ceva ce n-a mers cum iti doreai. In plus, ideal este sa fii mandru sau macar mediu multumit de ceea ce ai incercat sa faci si de ceea ce ai facut in toate imprejurarile. Mai conteaza ca ai incercat mereu sa faci bine sau cat mai bine, cel putin fata de tine insuti. Am în spate extrem de puține lucruri/momente de care sa îmi fie rușine. Așa sper sa trăiesc și în continuare.

Desigur, am uneori neimpliniri. Incerc sa invat ceva din fiecare din ele. Incerc sa nu imi stirbesc increderea, sa nu ma abat de la tinta, sa raman la fel de luminoasa, copilaroasa, increzatoare.
Incerc sa nu ma blazez si sa nu ma innegurez din cauza greutatilor pe care le-am traversat sau pe care le infrunt in prezent.
Uneori plang, dar este moment din viata. Intotdeauna sper la bine, si vreau sa cred ca am sa pot sa ma uit cu pace in spate.

 

Onoarea, uneori uitata

Cred ca unul din cele mai sinistre lucruri pe lumea asta mi se par prietenii care dupa ce se cearta incep sa improaste in public cu detalii private, care ranesc. M-a ferit Dumnezeu de asa “prieteni”, sau poate ca m-am ferit si singura. Cat despre mine, daca, prin absurd, m-as supara pe un prieten, n-as face niciodata circ din acesta, dezvaluind lucruri care l-ar atinge pe celalalt. Ah, ca sunt foarte suparata, ca imi reglez conturile cu respectivul/respectiva in privat, da. Dar sa ma apuc sa “dau din casa”? Niciodata. Mi se pare unul din cele mai necavaleresti lucruri, asta ca sa folosesc un eufemism.

Fiind apropiat de cineva, implicit ii devii intim. Implicit afli lucruri despre el/ea, nu neaparat rusinoase sau nemarturisibile, cat private, din acelea pe care oamenii doresc sa si le tina pentru ei. E trist si dureros ca atunci cand nu mai esti prieten, din indiferent ce motiv ar fi, sa te apuci sa le dezvalui public, sa le faci subiecte de discutie, sa le transformi in arme cu care sa il ranesti pe cel cu care, pana mai deunazi, erai tovaras la catarama. Este mizerabil sa faci asa ceva, in indiferent ce circumstante. E vorba de onoare, de fair play, de cavalerism. De ceea ce iti datorezi tie, in primul rand, pana la ceilalti.
Stiu, tradarea face parte din oameni, din pacate. Din unii, cel putin. Dar tradarea este josnica, si ea este cu circumstante agravante cand te tradeaza apropiatii. Sau fostii apropiati.

Urat. Mi-a cazut din nou sub ochi o discutie in care se petrecea un episod de genul asta, si tare m-a mahnit.
Sper sa reusesc sa nu mi se intample niciodata.

Amar

spSa fii suparat pe un om care nu mai este nu e un sentiment comun, si nici ceva ce mi-as fi putut inchipui ca am sa simt vreodata.
Din pacate, asta simt, acum, in ultimele saptamani. Si nici nu stiu cand imi va trece. Cand si daca.
Pe cat de mult uneste increderea, pe atat de mult desparte minciuna. Si doare si retroactiv. Cumva, mi se pare ca mi s-a furat viata. Ca imi fuge pamantul de sub picioare. Ca certitudinile alea cu care traiam eu, (si nu, nu am avut si n-am o viata usoara), se disipeaza ca niste baloane de sapun. Ca totul pleaca in neant. Sunt suparata, si nu stiu cand si daca imi va trece. Este teribil sa realizezi cat de mult rau iti pot face oamenii pe care ii iubesti (si care, culmea! te iubesc). Mie minciuna aceea mi-a picat atat de greu, chiar si dupa atatia ani, mi-e atat de urata, incat mi-e imposibil sa spun cand si daca voi ierta. Și cum Dumnezeu? Tot ce credeam și știam eu ca a fost viața mea, sa fi fost o iluzie?
Nici nu e ceva obisnuit, sa fii suparat pe un mort. Dar asta este, lucrurile au fost abrupte, si nu am avut timp sa si uit, sa si iert, sau sa nu uit, dar sa iert, sau sa uit…
Habar nu am daca exista viata dupa moarte, sau o forma de “reciclare”. Dar daca exista ceva, sigur stie ce simt acum. Si sigur nu ii e confortabil. Nu de asta o fac, nu stiu sa fac lucrurile asa, nu m-am razbunat in viata mea, si nu stiu sa o fac, sunt doar sincera in ceea ce simt. Iar acum nu pot sa simt nimic altceva decat o enorma suparare.
Deocamdata nu simt decat o mare amaraciune. Atunci cand nu simt de-a dreptul furie. Apoi, obosesc, si sunt din nou amara. M-am simtit asa ciudat incat mult timp nici nu am putut sa plang. Acum plang. Nu e cu mult mai bine. Si-n plus, plansul si raceala chiar nu-i o combinatie buna, ca sa nu spun ca am momente cand nu mai am suflu.
Zilele astea nu-mi mai gasesc sensul. Nu ma mai motiveaza nimic suficient de mult. Nici cat sa ies, nici cat sa traiesc, nici cat sa rad, nici cat sa scriu. Sunt momentele acelea de totala inchidere. Fiecare pas e un efort imens. Fiecare iesire e o aventura. Nu-mi doresc sa vad pe nimeni. Nu ma mai motiveaza chiar nimic. Nu, nici macar iubirea. E unul din rarele momente cand nu, nici macar asta. Sau poate ca nici nu mai iubesc. Habar nu am, nu ma pot gandi la nimic acum. Ma simt rar seaca, secata. Acum asa ma simt. Si nu stiu cand si daca…
Nu mai vreau nimic, stau sa treaca timpul si atat. Si nu mai am bucuria aceea si spiritul care credeam ca nu piere niciodata, simtul umorului. Zilele astea nu. Si Dumnezeu stie cand si daca imi va trece.
Tot ce nu te omoara te intareste, blablabla, totul vine la momentul potrivit, si alte prostii. Aiurea.
Unele episoade chiar n-au niciun sens. Si chiar nu meriti uneori sa primesti lucruri cu care viata te potcoveste, aproape aleator.

ps. e deja mult, mare mirare, ca pot sa scriu frazele astea. In rest, sunt inchisa. Si nu stiu cand si daca…