Puterea de a trai

pain-is-loveCand cineva te raneste, doare si ai tendinta sa te inchizi in tine insuti, sa iti spui ca oamenii sunt fundamental rai, ca nu trebuie sa ai incredere in ei, si ca nu trebuie sa mai astepti nimic.
Esti ca un animalut haituit. Te insingurezi, te condamni. Ii judeci pe noii veniti in viata ta prin prisma ranilor pe care ti le-au provocat altii, in viata anterioara. Ii musti, preventiv, sau, in cel mai bun caz, ii tii la distanta.  Ti se pare ca esti lucid facand asta, ca te-ai maturizat, ca stii cum sa pui problema, ca ai inteles viata.
Total gresit. Cine ti-a facut rau, ti-a facut rau. Nimeni din noii veniti nu trebuie sa fie priviti prin caleidoscopul nebun si dureros al experientelor neplacute trecute, traite din cauza altora. E nedrept pentru cei care iti vin in cale, si e nedrept si pentru tine insuti. Trebuie sa ai mereu puterea de a separa durerea trecuta de lucrurile prezente. De a privi fiecare om cu un ochi nou. De a te deschide. De a interactiona cu el dupa cum merita, nu dupa cum ai fost tratat inainte. Vindecarea asta este. Nu ramanerea inchistata intr-un fel de poveste in care toata lumea iti face potential rau.
Vindecarea e puterea de a privi fiecare om cu un ochi obiectiv, cu o privire inocenta, candida. Cu un suflet deschis. Cu prezumtia de nevinovatie, obligatorie, pana la eventualele semne ciudate. Care poate nu vor exista.
Nu trage fara somatie!
Nu condamna fara sa cunosti. Ai comite un pacat la fel de mare ca cei care te-au ranit. E nedrept sa generalizezi.
Nu condamna noii veniti pentru crimele celor trecuti.
Ofera-te, si ofera-le sanse.
Evident, stiu ca este cumplit de greu. Pentru ca durerea doare. Si pentru ca ti-e teama de o alta. Nu asa te protejezi, insa. Nu rejectand oameni fara motiv, brusc.
Ai puterea sa traiesti, iar si iar! Altfel, refuzand exteriorul, mori inainte de a te stinge.

Un pas, doi pasi

pasDe mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata.
Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele.
Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam.
Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi.
Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e.
Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg).

Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea).

Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si o sa-l mai folosesc in situatii similare, daca nu reusesc sa merg ziua (desi clar prefer ziua).

Pana acum, saptamana 9-15 iunie a fost cea mai reusita, cu 63 km facuti pe jos (peste 81.000 pasi). Saptamana trecuta, am ratat doua zile (lunea trecuta din cauza programului care nu mi-a permis), si joi din cauza ploii, asa incat am ajuns doar la 55 km (circa 65.000 pasi). Ah, si m-a prins o ploaie enorma, de m-a facut leoarca in timp record, ca un dus in aer liber, vineri. Si eram la 2 km de casa, nimic de facut 😉
De fapt, nu 81.000 sau 65.000 de pasi. Ci 81.000 de bucurii. Si sunt din nou eu.

Antiprimavara

vitezaAm obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de “femeia bionica”. Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita.

Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului “auto” sau “eco”, dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine.
Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti.
Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine).
Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma “drogam” cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand.

Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani.
De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita.

Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea  de candva.