A l’amour a la mort

cantat_noir_desir_referenceAm tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema.
Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema.

Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta.

Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in “paradis”,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…).

Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa.
Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac.
Uneori, daca nu stii cand sa pleci…
Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort.

Si pentru cine nu stie cine e Bertrand Cantat, va las cu o poveste instructiva, caz de scoala, cum l-as numi. Altfel, misto om, sunt fan, ascultati mai jos cum canta…. Oh, Marlene.

ps. Nu suport nicio forma de violenta. Nu pot sa ma uit la filme de razboi, de pilda, chiar daca sunt filme, si stiu ca sunt filme.

«In 2003, following an argument related to a text message, Cantat repeatedly assaulted his girlfriend Marie Trintignant in a hotel room in Vilnius, Lithuania. She died several days later in hospital in a deep coma, and a post-mortem examination showed she had suffered multiple head injuries. At his 2004 trial, prosecutors said he had hit her 19 times, causing irreversible brain damage, whereas Cantat admitted hitting Trintignant four times, but told the court her death was a tragic accident.[2] He was said to have flown into a jealous rage after she received an affectionate text message from her former husband.[3] The death of Marie caused considerable emotion in France. Nadine Trintignant, Marie’s mother, actively sought a heavy sentence; Cantat’s friends claimed he had been out of his mind and had not intended to cause harm. On 29 March 2004, Cantat was sentenced by Vilnius Regional Court under Article 129 of the Lithuanian Criminal Code to 8 years in prison for murder committed with indirect intent (dolus eventualis), i.e. it was acknowledged by the court that he didn’t want to kill the victim, but foresaw her death as a probable consequence of his acts and was indifferent with regard to such a consequence. The verdict was at first appealed by Marie’s family (who wanted to toughen the sentence), then by Bertrand Cantat (who wanted the higher court to reclassify his crime as a manslaughter and lessen his sentence), but both parties ultimately decided to cancel their appeals, which rendered the first 8 years judgment final.[4] While in Lukiškės prison of Vilnius, Cantat performed on 11 August 2004 a concert for prison’s inmates and administration.

At the request of his lawyers, Cantat was moved from a Lithuanian prison to a prison near Muret, France on 28 September 2004.
Cantat was released on parole on 16 October 2007, after serving half of his sentence. His early release aroused the anger of feminist campaigners and the victim’s mother, who had failed to persuade President Sarkozy and judges to block the early release.[3][5]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Bertrand_Cantat

 

Mi-e dor

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare.
Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine.
Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

Putina decenta se poate?

Eu sunt socata, desi am vazut multe… Intr-o tara unde veniturile au scazut, unde sunt probleme de viata si de moarte (nu va reamintesc decat spitalele, ca sa nu spun si altele) exista oameni care dau sms la OTV, in valoare de 0,44 euro, (adica echivalentul a 2 paini), ca sa-si dea cu parerea daca Oana Zavoranu a fost sau nu insarcinata. Asta se intampla pe 5 aprilie. Pentru publicul OTV, presupun ca 2 paini conteaza, am plecat de la ideea asta,  aceea ca publicul acela are resurse limitate. A-ti lua painea de la gura copiilor pentru a le oferi circ, e foarte discutabil. Macar paine sa le dea, daca educatie nu-s in stare. Ce speranta sa mai pot avea pentru evolutia acestui popor? Daca atat ii duce capul pe o gramada de oameni?

Si ma intrebam: care e legatura dintre mine si ei? Suntem toti romani. Cat de mult semanam?  In aceeasi zi, vazusem o reclama la OTV, pe blocul de la Natiunile Unite, care proclama “Aici e toata Romania”. Eu, sincer, m-am simtit exclusa. Cu alte cuvinte, “tu du-te de aici, ca nu contezi.”

In seara respectiva, cand priveam siderata la tv, aveam de ales intre boc la Realitatea TV, sau un caz de crima la Antena 3. (un roman care si-a ucis sotia in Spania). Ok, inteleg ca se intampla asemenea atrocitati, dereglati exista pe toate meridianele. Nu inteleg de ce trebuie sa devina subiecte dezvoltate pe larg. Nu ma luati cu argumentul ieftin al “trebuie sa traiasca, trebuie sa se vanda”. Inteleg regulile societatii de consum, am trait foarte devreme intr-una (in vestul Europei). Am fost jurnalist intr-o redactie dintr-o societate de consum, ani de zile. Si totusi, asemenea alegeri nu erau validate. Nu ca nu erau validate, dar nici nu s-ar fi gandit cineva vreodata la ele. Crimele, accidentele, atrocitatile aveau o rubrica speciala, “fapt divers”, care nu avea mai mult de o pagina, dintr-un ziar care continea peste 40 de pagini. Toate erau exprimate decent, iar identitatile erau ades protejate. Si era un ziar dintr-un grup mare, care era lider regional de piata.
Si acolo divortau personalitati. Si totusi, nu aveam divorturi si spalari de desuuri murdare in public.  Faceau, cel mult, obiectul unei stiri, pe o coloana. Si erau dezvoltate doar in presa de scandal. Dar publicul stia ce cumpara, cand cumpara acea presa.
Nu inteleg de unde pornirea asta spre lucruri urate. De unde aplecarea spre sordid, spre mizerabil, spre josnicii. Scuza: “asta cere publicul”, nu mi se pare o scuza valabila. Publicul nu a cerut asta, si daca publicul vrea asta, n-are decat sa isi ia din ziarele specializate sau de la emisiunile TV specializate. Contopirea televiziunilor generaliste sau de stiri cu televiziuni de scandal (mai bine zis de cocina), este foarte periculoasa, si inexplicabila.

Si da, oamenii dau sms ca sa-si dea cu parerea despre o situatie absurda. Si platesc acest sms. Dar nu va suparati pe mine ca va spun, dragi fosti colegi de breasla, felul in care a ajuns societatea este si din cauza presei. Asa cum si in presa au reusit sa urce si sa se mentina oameni incompetenti profesional, care au luat cateodata decizii indoielnice editorial, asa si poporul a fost influentat. Pentru ca presa, in Romania, isi uita rolul educativ, pe care ar trebui sa si-l auto-asume. Nu ca o povara, ci ca pe o datorie inteleasa si asumata de putere in stat.
In Franta (si nici Franta nu este tara perfecta cu presa perfecta, pentru ca asta nu exista), presa se confrunta foarte des cu cititorii/telespectatorii sai. Exista emisiuni de dezbatere care pun publicul fata in fata cu jurnalistii. Iar publicul critica deciziile editoriale, acolo unde ele sunt criticabile. Iar jurnalistii raspund, asculta, baga la cap si modifica lucrurile in consecinta.

De ce presupun cei care iau decizii editoriale azi ca noi ne-am dori sa vedem mizerii din alcovurile unor vedete, discutabile ele insele? De ce flutura scuza ieftina ca asta-si doreste publicul? E rusinos. Sigur, avem sanctiunea de a inchide televizorul, de a nu mai cumpara ziarul. Mai usor ar fi insa o auto-cenzura la izvor. O decenta.
Mai firesc ar fi ca in sedintele redactionale asemenea subiecte sa nu “treaca”, sau sa fie trimise la rubrica “simple stiri”. Dar cand te numesti televiziune de stiri, si deschizi jurnalul de ora 20 cu divortul a doi indivizi absolut discutabili ca valoare… Si chiar si valorosi fiind, sunt probleme private, iar ce se intampla in dormitorul, bucataria sau camera de zi a unui cuplu este fix problema acelui cuplu.

Eu, ca cetatean, vreau o presa decenta. Ca sa nu mai spun cum ma simt ca jurnalist.