Adio, cofeina!

inima-cafeaAstazi a fost prima mea zi de baut cafea fara cofeina. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca voi ajunge sa fac asta, din doua motive extrem de puternice.

Unu: din principiu dispretuiesc tot ce e surogat. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Am mai scris detaliat despre asta, aici. Si de cand ma stiu, nu prea inteleg smantana fara grasime, berea fara alcool (mai nou si vinul????), pielea ecologica… Pentru ca traiesc 100%, nu-mi plac jumatatile de masura si lucrurile “usurate” de incarcatura lor, oricare ar fi aceasta.

Doi: ador cafeaua de cand ma stiu. Sunt o iubitoare a licorii negre, aromate, de o gramada de ani. O beam dimineata, la pranz, seara, noaptea, oricand. O beam neindulcita (din intamplare, sau din noroc, mie nu-mi place zaharul si dulcele de cand ma stiu, cu foarte putine exceptii. Si nu-mi plac bauturile dulci si dulcele, asa ca oricum nu adaugam niciun indulcitor. Cafeaua dulce mi se parea “stricata”, nu o puteam bea, daca cineva imi adauga zahar din greseala. Stricata in sensul de gust stricat, alterat). O beam ades si rece. In plus, de-a lungul anilor, am ajuns sa am o relatie speciala cu cafeaua. Sa fie atat de mult parte din viata mea, incat cand imi era sete, beam cafea, nu apa. La orice ora. De vreo 20 de ani beau 2 litri de cafea pe zi. Nenumaratele mele recipiente de cafea sunt binecunoscute celor din jur, mereu apar cu o sticla noua sau un termos (dezavantajul termosurilor e ca sunt grele, si cum oricum nu tin sa fie calda cafeaua, poate doar iarna, uneori…). Cea mai simpatica anecdota legata de cafea si un recipient este cand am venit la redactie in Franta, in primele zile, pe cand nu ma cunosteau bine, cu o sticla de cafea. Era transparenta. Colegii mei au intrebat, firesc: “E vin rosu?”. Eu, cu ochii mari: “Cum sa fie vin? e cafea”. A fost randul lor sa se inspaimante. Li s-ar fi parut foarte normal sa vin la redactie cu 1 litru jumatate de vin rosu, dar cu ATATA cafea?!?!?!

Ei bine, ieri s-a produs marea schimbare. Cum necum a trebuit sa ajung la un hypermarket (vroiam sa fie mai multe feluri ca sa cumpar mai multe si sa pot incerca gustul cu care sa ma imprietenesc), ca sa cumpar cafea fara cofeina.
Din nefericire, la analizele de sange (pe care le-am facut acum o luna dupa ce 15 ani nu mi-am facut nicio analiza), mi-a iesit o cifra foarte mare a hormonului stresului (cortizol), in sange.  Mare. Nu ma mir in mod deosebit, anul 2012 la mine a fost cu doua campanii electorale, plus stresuri personale suficient de mari. Iar eu nu ma exteriorizez, deci undeva trebuia sa se intample ceva. Hormonul asta are si efecte bune (inhibitor de frica – inteleg ca s-au facut teste pe persoane suferind de diverse fobii, si dupa ce li se injecta cortizol, le disparea teama. La un moment dat doreau sa faca injectii pentru soldatii americani implicati in conflicte pentru a deveni mai curajosi). Cumva, zambind, asa se explica faptul ca-s temerara, putin spre extrem, acum inteleg eu 😉
Lasand gluma la o parte, n-are efecte prea dragute hormonul asta crescut {Chronic long-term exposure to stress hormones disrupts the body’s metabolism causing elevated blood sugar, high cholesterol, high blood pressure, and increased body fat levels. Stress makes you burn fewer calories and cortisol can actually reduce the body’s ability to release fat from its fat stores to use for energy. Instead, we become sugar burners and fat storers. Stress hormones cause increased body fat in the abdominal region, exactly where we don’t need or want it.”
Chronically elevated blood cortisol levels that are caused by frequent stress or regular caffeine or coffee intake lead to an increased buildup of fat in the abdominal area; this type of weight gain further stimulates the release of additional stress hormones. (Dallman et al, 2004) 
A well documented relationship exists between chronically elevated levels of stress hormones and deposition of excess fat in the abdomen leading to obesity as well as increased caloric intake, particularly increased ingestion of fats and sugars (Bjorntorp, 2001)}

Ma rog, si una din masurile pentru a-l scadea cat de cat, este renuntarea la cofeina. {Cut back or eliminate all drinks with large amounts of caffeine in them. This includes all sodas, energy drinks, and coffee. Drinking caffeine causes a spike in cortisol levels. The good news, if there is any, is that cortisol responses are reduced, but not eliminated, in people who drink caffeine regularly.}

Asta e. On n’a rien sans rien, cum zice francezul. A fost frumoasa povestea mea de amor cu cafeaua, dar… intre una si alta… Asta e. Despre cum ajungem sa facem lucruri pe care nu ni le-am fi inchipuit, si le facem din cauze imposibil de banuit… Cum ar veni, ne jamais dire “fontaine, je ne boirai pas de ton eau.”
In rest, adaptarea mea la fara cofeina nu cred sa fie o problema. Oricum la mine cafeaua nu-si mai facea demult efectul de alungare a somnului, pentru ca beam atat de mult si absolut la orice ora, seara inainte de culcare, noaptea, etc. Cafeaua era doar o placere de gust, aroma, miros, textura.

Asa ca n-ar trebui sa conteze decat gustul, (sa gasesc una care-mi place), si autosugestia. Daca nu ma gandesc la asta ca la ceva rau, nu e rau, e bun 😉 Important e efectul placebo….
Desigur, daca ma gandesc ca e decofeinizata, brusc mi se face somn, ce ti-e si cu psihicul asta 😀

ps. Da, se petrecuse ceva ingrijorator pentru mine. Da,  dupa ce timp de 15 ani am avut o greutate constanta, in ciuda faptului ca mancam orice oricand, parca nu mai era la fel. Asa am ajuns la medic (n-am avut pana acum nici macar medic de familie, de 13 ani, de la intoarcerea in Romania ), si pentru ca m-am dus tintit cu problema in dinti,  clara si exprimata, traseu medic de familie- endocrinolog – analize de sange. Vinovat depistat. Cortizol marit in sange. Restul, aproape de perfect, tot 🙂

Autenticitate in trairi

inimaAm o meserie in care vin in contact cu foarte multi oameni. Pe toti ii ascult, cu toti vorbesc frumos. Pe limba lor. Stiu, de asemenea, sa ascult mai mult decat vorbesc. Sa tac mai mult decat spun.
Dar, in viata mea privata, nu simt nevoia sa fac eforturi sa fiu ipocrita cu oameni cu care nu am nimic in comun, fie ei amici, sau chiar rude. A nu se intelege ca in viata profesionala sunt ipocrita. Sunt doar profesionist, dintr-o meserie bazata pe interactiunea umana, unde vin in contact cu tot felul de oameni, din diverse paturi sociale. Indiferent ca am fost jurnalist, PR sau consultant politic, am incercat sa fiu atenta, politicoasa, profesionista, sa gestionez bine situatiile de stres. Am preferat, cateodata, (aproape intotdeauna), sa tin in mine decat sa ma burzuluiesc. Am lasat tensiunile sa scada, nu sunt adepta furtunilor. Probabil ca, daca as fi, nici n-as fi un bun PR.

Insa, in viata personala, nu simt nevoia sa vad oameni cu care n-am, clar, nimic in comun. Daca am, am, si-atunci acei oameni imi sunt si rude si, in acelasi timp, imi sunt mai ales prieteni, dar daca n-am mare lucru in comun, calitatea de ruda nu te face sa poti intra la mine-n casa oricand, si de altfel, nicicand. De vecini nici nu vorbesc, la mine sunt ca si inexistenti. Ii respect in sensul ca nu fac zgomot si salut pe scara, insa atat. Sunt cuminte si educata, nu trantesc usa la lift si incerc sa fiu conforma cu viata in comun. In schimb, nu doresc si nu ma simt obligata sa tin legatura cu oameni doar de forma, de circumstanta, de… Imi place sa fiu autentica in trairi. Caci, pana la urma, nu e corect sa “intretii” relatii doar de forma, de oricare fel ar fi acestea.
Insa cei dragi imi sunt dragi, iar dorintele lor sunt mai presus de ale mele…
Cred ca toata lumea ar fi mai simpla daca oamenii ar decide ca pot fi un pic mai autentici in trairi si sentimente.

Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o.
Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus “N-ai venit aseara!”. Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost “Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit” (sau variante la asta, “indulcind” lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: “Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara“. Raspunsul lui a fost “Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele” (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala.

Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.

Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa”, ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie…

Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput “ne vom spune intotdeauna totul”. Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini. Cati nu au ascunzisuri fata de celalalt, cati nu fac compromisuri cu realitatea, cati continua dupa ani si ani sa-i spuna celuilalt doar adevarul? Cati nu fac mici aranjamente cu realitatea? Ei bine, eu am facut-o. Timp de sapte ani jumatate, zi de zi. Oricat ar fi fost de extrem adevarul. Orice repercursiuni ar fi avut. Cand am simtit ca lucrurile nu mai erau ca inainte, i le-am spus lui Philippe. Inainte chiar de a face orice altceva, desi traiam la 800 km distanta (din considerente profesionale), si aveam toata “libertatea” de a face ce vreau, fara sa spun. Ei bine, nu. Nu pot minti. Nu vreau sa mint. Fusese prea frumoasa relatia noastra. Minunata. Extraordinara. Fuzionala. Nu merita murdarita cu o minciuna, si nici macar cu o omisiune. Asa ca i-am spus. Nimeni din jurul meu nu intelegea “de ce am nevoie sa spun adevarul”. Ei bine, asa sunt eu, asa am considerat eu. Pentru mine, si asta inseamna respectul. Si asta inseamna loialitate. Si asta inseamna cuvant si onoare. A durut adevarul, insa cum Philippe era un baiat extraordinar de inteligent, a apreciat sinceritatea. Si am ramas cei mai buni prieteni. Confidenti… Pe minciuna nu s-ar fi putut cladi o prietenie, dupa o relatie atat de pasionala… Pe sinceritate, da.

Stiu, cateodata faptul ca nu stiu, nu pot si nu vreau sa spun minciuni sociale, caldute, nu le convine oamenilor. Ma privesc ciudat, aiurea. Multi prefera o minciuna calduta unui adevar adesea crud, biciuitor. Ei bine, nu conteaza. Acesta e modul meu de a actiona. Asa concep eu viata. Nu va pot minti doar pentru ca asta asteptati voi. Si nu am de gand sa invat sa o fac.

Sinceritatea e cateodata prost inteleasa, ba chiar penalizata. Oamenii te privesc cu severitate, si te judeca pentru “curajul” pe care ei nu-l au, de a incerca sa spui adevarul, pe cat posibil. Asta e, e riscul meu. Mi-l asum. Hai, trageti!