spital

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza). Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite. O noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca. Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate. La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant. Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: « Sa te faci bine , te asteptam cu drag. » Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste. ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu…  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Incep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este. Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine. Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc. Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap. La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: « Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania! » Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela… O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. « In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el? » Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana…

S-au implinit 4 zile de cand am in picior primul ghips din viata mea. Sper din suflet ca si ultimul. Nu am mai scris deloc zilele astea (nu din lipsa de timp, acum chiar ca sunt aproape mereu online), dar nu am avut starea necesara. Ca sa scriu sau sa lucrez, trebuie sa fiu intr-o stare. N-am reusit sa o regasesc. Acum sa zicem ca e pe aproape, de aceea si scriu cate ceva. E a patra zi, iar a sta 14 zile imobilizata mi se pare cea mai mare pedeapsa. Stiu, sunt constienta ca afara sunt friguri mari, si ca intr-un fel e mai bine asa, dar uite ca nu pot sa ma resemnez. Sunt argint viu. Una e sa decid eu sa stau, si alta sa fiu tintuita. Ma rog, trec peste experienta de la urgente…. luni seara, unde noroc ca m-a dus verisoara mea pe sus, ca altfel nu ma duceam (eu am cazut cu o zi inainte, duminica dupa-amiaza, alunecand pe un sleau de roata de masina pe aleile dintre blocuri). Medicul nici n-a discutat si verdictul a fost clar: imobilizam cu ghips entorsa, glezna risca altfel sa ramana deformata. A doua zi am debutat bine perioada « de refacere ». M-am dus la o intalnire. Cu un prieten la dus si taxiul la intors, evident. Am ras de mine, pentru ca am avut o reactie foarte haioasa. Veneam din nordul orasului si trebuia sa ajung inspre sud. Asa incat taxiul traversa tot centrul orasului. M-am surprins uitandu-ma cu jind la vitrine de pe Magheru si de pe Nicolae Balcescu la care nu ma uitasem in viata vietilor mele 🙂 Si ma uitam la ele cu pofta, si mi se parea ca e o tragedie ca nu pot ajunge acolo a doua zi ca sa vad si sa cumpar ce vedeam pe fereastra. Apoi, am zambit, ba chiar aproape am ras, constientizand ridicolul pornirii mele. Repet, cat imi erau accesibile, nu ma uitam deloc la ele din goana masinii. Acum, insa, era atractia fructului oprit. Oprit dintr-un motiv sau altul. Mie mi se refuza din motive de sanatate. Cum functioneaza si subconstientul asta! 🙂 Mi-e greu. Revolta. Sa fiu imobilizata in casa? … Patru zile mi-a luat sa-mi treaca furia, sa ma impac cu ideea. Apoi m-am obisnuit…. 🙂 Later edit: intre timp am iesit din casa, dupa 7 zile de ghips. Am fost cu taxiul la o dezbatere. M-am infiorat cum e afara. Pana la urma, poate nu-i asa de rau sa stau inchisa in casa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: « Aici sta Franck Ducourt? » Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: « Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa. » Ei imi spun: « Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente. » Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: « Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce. » Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: « Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el. » Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: « Este in regula, nu va speriati » Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute. Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: « Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente. » Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata… Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori,…