speranta

Sambata mi-am luat de doua ori portia de miraculoasa si dulce otrava. Mi-am hranit nevoile spirituale si trupesti cu senzatii de tine. Am adulmecat vazduhul tremurand de energia ta, de doua ori. Fara tine, sunt ca un drogat fara cocaina sa. Iar sambata am luat doza dubla, sperand ca ea sa-mi ajunga pentru un timp. Macar pentru cateva zile. Aiurea, desarta speranta, amagire… La cateva ore resimteam iar acut dorul. Ma ardea. Imi circuli prin vene si totusi sunt nesatula de tine, permanenta dorinta. Te simt in mine, in creier si-n corp, pregnant, acut, intens, fierbinte. Ma parjolesti, dar aceasta ardere este cel mai placut supliciu. Ma topesc sub tine, ma preling in mine, doborata de flacara, insa renascand din ea. Ma hranesc cu nesat din ambrozia corpului tau, care e otrava din care ma regenerez. Ma locuiesti, iar eu iti sunt invelis. In mine, te contin. In fiecare por te cuprind. Mi-e dor de tine. Inchid ochii si ma abandonez. Mi se intampla sa-ti simt mainile. Intai ma iei usor de mana. Ma tragi usor spre tine, zambind, ma inlantui apoi foarte puternic. Ma strangi la piept, atat de tare incat imi simti inima batand in pieptul tau. Ma lipesc de tine, mica, pierduta, complet mulata pe corpul tau. Nici nu indraznesc sa respir ca sa nu rup magia. Imi tin respiratia, dar nebuneste inima bate in stomacul meu. Si-n pieptul tau bate tot inima mea. Incerci sa ma linistesti, ma mangai tandru pe par. Apoi, ma mangai pe gat, cobori incet de-a lungul pieptului… Nu-mi mai pot tine respiratia. Incep sa respir din ce in ce mai rapid, pe masura ce mainile tale ma locuiesc, ma invata, ma descopera ca si cand ar fi prima data. Sau poate e prima data? Nici eu nu mai stiu, sunt sfarsita si nu simt decat caldura. Sunt plina de tine si simt sfarsitul lumii, de care chiar nu-mi pasa. Suspin… Ma atingi din ce in ce mai ferm, degetele tale sunt ca cele ale unui muzician, fac miscari tintuite, precise, exact pe corzile care trebuie sa vibreze in armonie, pe care le dibuiesti ca si cand le-ai fi creat. Iti simt pasiunea crescand, alaturi de a mea. Ma deschid si-ti fac loc. Ma zbucium si ma zdruncin. Ma inund de placere si caldura si te simt coplesit, langa mine, in acelasi timp. Izbucnesc in plans. Am trecut, alaturi de tine, pragul lacrimilor, cel mai important prag al meu. Ma dezmeticesc cu greu. Plang. Imi sterg lacrimile… si iti multumesc ca m-ai vizitat in vis. Sambata mi-am luat doza dubla de senzatii de tine. Am inspirat aerul expirat de tine, am calcat a mia oara pe trotuarele pasilor tai, am privit spre ferestrele luminilor tale. Am visat ca ma tii in brate. Am sperat ca doza dubla de drog sa dureze un timp, sa dureze catva. Dar nu… mi-e dor de tine. E noapte, dar imi vine sa cobor la masina. Chei in contact, pedala de acceleratie, aerul tau, trotuarul tau, ferestrele tale….

Si iar am tacut. O tacere ca o pedeapsa pe care mi-o dadusem mie insami. Fara scris, fara aer, fara suflu. Si iar am tacut destul de mult. Atat de mult cat se vede. Intre timp, insa, am experimentat. Am gustat si am trait. Am invatat lucruri noi. Am tras unele concluzii. Dulci, amare, amestecate, neutre. M-am mirat, dar m-am si bucurat. Sigur, intre timp am fost si mi-am scaldat corpul in mare. Mi-am perfectat auriul pielii. Am pielea ciocolatie, si-mi place. Par linistita. M-am deghizat iar… Am simtit ca ajung la o seninatate (ciudata, de altfel), a carei sursa n-am stiut sa o identific.  Am zambit si am ras. Am fost frenetica, ingaduitoare, pasionata, involburata, dar, in mod bizar, senina. Apoi a venit peste mine, reversul. Dorinta de izolare. De a nu iesi din casa… Am stat, de altfel, inchisa, intre duminica 4 AM, si miercuri, 7 PM. Trei zile intregi si 15 ore. Mult… Ca si cum simteam ca acele multe ore preced ceva. Cand am iesit, eram derutata, cumva decalata fata de lume. Intr-un univers paralel.  Am ras alaturi de oameni. Si culmea! Atunci s-a produs o minune. Nu mi-a venit sa cred, caci imi facusem un zid personal de aparare, cladit cu caramizi din scepticism si intarite cu tencuiala de cinism. Iar acoperisul era cerul acesta de cenusa, al unui iulie care nu e vara. Nu-mi dadusem voie sa sper, desi undeva, acolo, numaram… in ciuda fricii de ridicol, si a crustei aparente de seninatate inexplicabila. Oricum, e o vara ciudata. A fost o iarna interminabila, acum e o vara care nu seamana a vara, ci a toamna tarzie, morocanoasa, cu cer de cenusa. Parca vara nu mai vine niciodata, iar la toamna ne asteapta apocalipsa. Si apoi… acum, pentru unii oameni conteaza mai mult a avea decat a fi. A parea decat a sti. A vorbi decat a face. A planui decat a indrazni. A disimula decat a trai. A te inchide decat a iubi.  A te exhiba decat a simti. Nu-s ai mei. Ai mei, cei pe care-i simt, ii miros, ii recunosc, ii accept fara vorbe, din priviri si senzatii, sunt cei autentici. Dincolo de zidurile de cinism, scepticism, dincolo de zona de no man’s land a ne-asteptarii, dincolo de plafonul de ceata si cenusa. In ciuda apocalipsei, a negrei vesnicii si a nimicului. Cei care traiesc imprastiind lumina, ca si cand nimic nu s-ar sfarsi niciodata, sfidand pana si ideea de apocalipsa. Din toamna asta, sau de cand va fi sa vina. p.s. am vrut sa pun o poza mult mai « neagra », dar mi-a fost teama ca va sperii… Si nu meritati asta. Va multumesc ca sunteti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It