Societati si judecati

singlePentru ca a intrebat Nuța Istrate Gangan cum e sa fii single la peste 30 in Romania, m-a provocat intrebarea.  Am scris mai mult, dar rezum.
Esentialul: O femeie singura e atipica, e judecata ca nu are copii daca n-are, este condamnata pentru libertatea pe care o are si pe care restul doar o viseaza.
Daca mai ai si “tupeul” de a fi libera in gandire…. esti tipologia pe care societatea nu o accepta. Femeile o invidiaza, barbatilor e e teama de ea, de faptul ca pare independenta si libera, de faptul ca e un om care plange, rade, respira.
Fiecare minut al ei de libertate iti arata ca ea se poate descurca fara tine… deci, unde si cum sa te situezi? Atunci, te sperii, ca ti se pare ca oricum nu-i ajunge nimic. {ceea ce este foarte fals, insa…}
Sa fii singura nu e o nefericire, este un curaj. Pentru ca trebuie sa infrunti toate privirile, toate judecatile, toate verdictele date in lucruri pe care nu le-ai comis, dar de care ei te banuiesc. Pentru ca trebuie sa te descurci singura si in anumite imprejurari cand e extrem de greu ca femeie singura. Pentru ca doare sa vezi ca esti stigmatizata fara nicio vina.

Eu, dupa ce am vazut anumite lucruri (in cupluri), chiar ma gandesc ca si mie mi-e mai bine singura.
Desi sunt total gheisa, eh, cine sa ma mai inteleaga….

Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….

 

Cauze care ma merita

Sunt putine lucruri care m-ar face acum sa ies in strada. Dar sunt cateva. Si, mai ales, eu deplang lipsa  de convingere, de civism, de spirit etic a romanilor, care au pierdut capacitatea de a protesta, de a iesi in strada pentru ceea ce cred. De aceea, eu nu voi inceta sa apar cauzele in care cred. Si voi incerca sa insuflu pasiunea si implicarea mea si altora.
Am fost, astfel, joi, sa defilez la Marsul Panaramelor, impreuna cu alte fete, femei si barbati, al caror mare numar m-a surprins absolut placut. Este un mars impotriva agresiunilor impotriva femeilor, un mars pentru a afirma ca nu, nu victima e vinovata, ci violatorul.  Chiar m-am dus din convingere, pentru ca timpul meu e extrem de pretios, si nu-s multe lucruri care m-ar scoate acum din casa , fie ca nu fac nimic decat sa citesc sau sa scriu, la ora aia…  Am fost la acest protest, si ma voi mai duce la proteste similare. Sunt putine lucruri care m-ar mai scoate din casa acum, ca sa marsaluiesc… Acesta este unul dintre ele. Pentru ca societatea romaneasca e prea retrograda. Inca, in majoritate, oamenii considera niste gesturi golanesti ca fiind cavaleresti.

Pentru unii e extrem de greu de inteles ca fluieratura nu e o chestie de admiratie. Cunoasteti, evident, deja variantele: 1.aaa, esti ipocrita, cum sa nu-ti placa? sau 2.esti urata, nu te fluiera nimeni, esti invidioasa.  Agresiunea verbala sau fizica, sau violul nu e o tema de bucurie, pentru nimeni, si nu se poate nimeni simti magulit ca e fluierat.

Intamplarea face ca sunt o blonda cu forme, super fluierata (apreciata, dupa mintea scurta din capul unora). Eu, fluierata, ma simt oribil, agresata, nicidecum apreciata, si mi-as dori cateodata sa port armura. Si cred ca nici aceea n-ar fi suficienta… Greu. Ce tupeu pe mine sa arat asa si sa indraznesc sa ies pe strada cu toata feminitatea asta la mine. La dracu’, n-as putea sa o las acasa? Clar,  provoc! Cam asta e discursul pe care acea defilare il combatea…

Si m-am saturat de comuna primitiva, unde masculii parca abia au coborat din copac si daca vad o femela corespunzatoare se manifesta prin gafaituri si fluieraturi (cand nu prin urlete mai rele, nu va spun de cate ori mi-am auzit pe strada “te-as fute”, si? ar trebui sa ma consider admirata????). Eu ma simt agresata, ca femeie, si doresc ca aceste comportamente sa inceteze. Iar asta e chestie de educatie, de schimbarea societatii. Da, si de aceea am iesit in strada, sa defilez, cu toata feminitatea mea, in rochie si pe tocuri, cu parul meu blond, cu formele si zambetul meu. Care nu, nu sunt o invitatie la agresiune. Ci sunt componente ale fiintei mele.

Chiar ma deranjeaza sa fiu fluierata sau pipaita pe strada. Nu numai ca nu consider ca e un compliment, dar e o agresiune. Ca daca iti place, poti sa te uiti si fara sa jenezi… Fara sa te manifesti intr-un fel care agreseaza.
Ce se asteapta cei care fac asta, sau care te claxoneaza? Ca femeia fluierata, claxonata, pipaita, sa spuna “Oh, da, iubitule, esti dragostea vietii mele, vino incoace sa ne-o tragem?” Sau ce anume?
Si de ce societatea considera inca acceptabile asemenea gesturi, cand de fapt e vorba pur si simplu de mitocanie si golaneala?
Si de ce societatea spune: “Ah, pai e vina ei, uite-o cum umbla, cu decolteu, fusta scurta…” Si ce? sa umblu ca femeia afghana? Acela e modelul meu cultural?

Deci m-am dus ca sa protestez cu sinceritate impotriva acestui comportament, asimilat cu ceva pozitiv in societatea asta stramba.
Fiecare e responsabil de constiinta lui, si m-am dus sa protestez cu toata constiinta si realizand pe deplin problema.
Din pacate, Romania e o tara in care lumea a uitat sa iasa in strada pentru ce crede, si e pacat. Iar eu voi iesi intotdeauna in strada pentru ceea ce cred, si nu voi tacea niciodata ca sa apar lucrurile care conteaza pentru mine.

ps. nu sunt feminista, sau nu una inraita, da’ nu-mi place sa fiu fluierata. Mie-mi place sa mi se deschida usa, sa mi se tina scaunul la restaurant, sa-mi aduca flori, sa-i fac ciorba, sa fiu femeie, si el sa fie barbat… :)Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. E o prostie egalitatea intre sexe, se vede cu ochiul liber ca nu suntem egali, cel putin fizic. Dar societatea merge bine prin imbinarea dintre cele doua sexe, si respect reciproc. Deci nu din feminism am iesit in strada, ci ca sa combat non-educatia si comportamentele golanesti asimilate cu cele cavaleresti, tolerate de societate.
Nu-mi doresc nici serenade si menestreli, sau trubaduri. Dar nici sa ma pipaie grobianul. Noroc ca nu mai merg demult cu transportul in comun…
Despre “barometrul civilizatiei” am mai scris si aici. Si da, ca va place sau nu, Bulgaria e cu 50 de ani inainte, ca civilizatie.