Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….

 

Varfuri, idoli si sisteme de valori

Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg“, asta e o fraza (stupida) care pentru mine ramane de antologie, si ramane emblematica in ce priveste o multime de analisti, editorialisti, comentatori. Nu vreau sa credeti ca am cine stie ce motive sau frustrari. Nici n-am ceva special cu omul care a putut sa scrie o asemenea fraza, desi, eu una, nu mi-as fi permis niciodata sa scriu asa ceva. Daca as fi avut ceva special cu el, scriam textul acesta demult, si anume acum 1 an jumatate, cand l-am citit. Nu am nimic cu el in particular, el e doar unul dintre numerosii care isi dau cu parerea, in mod foarte afirmat si foarte sonor, dar in cea mai mare parte a timpului emit banalitati, platitudini, cu tonul cu care ai spune lucruri geniale. Si cu o convingere de fier ca sunt geniali.

Romania duce lipsa de modele, de un sistem de valori sanatos. Presa romana, si ea, duce lipsa de modele. Vreau si eu sa ma uit admirativ la X sau Y si sa spun “ei, asta inseamna sa fii jurnalist”. Nu spun ca nu exista, insa cei adevarati din pacate nu coincid cu cei care sunt vedete, cunoscuti de publicul larg, sau considerati “varfurile”.
Eu acum despre acele varfuri scriu… Pentru ca o discutie, aseara, mi-a confirmat ca oamenii ii considera demni de luat in seama, ba mai mult… geniali. Ei care emit doar citate din intelepciunea populara, maxim. Mi se pare periculos si trist. Doar pentru ca au o orientare politica asemanatoare cu a celor care-i asculta, acestia ajung sa nu mai distinga adevarata valoare sau capacitate de platitudini emise cu voci sforaitoare si de mediocritate.

Ca sa luam cazul precis al editorialului din care e extrasa magistrala fraza, [ “Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg“], evident, stiu ca e greu sa scrii ceva cu 48 de ore inainte de un rezultat final, stiind ca cititorii vor avea sub ochi textul tau dupa ce lucrurile se vor fi decantat. Nu contest. Realizez dificultatea. Dar in aceste cazuri, daca esti onest cu tine insuti, si cu cititorii tai, ori schimbi subiectul, ori o intorci asa frumos din condei incat totul sa para armonios. Tuturor (cel putin celor care am facut meseria asta), ni s-a intamplat macar o data sa nu avem stare, sau sa nu avem chef, sau sa nu ne simtim in regula cu un anumit subiect sau un anumit context. Trebuie sa rezolvi cinstit aceasta “ne-stare”, acest decalaj.  Cinstit pentru tine, in primul rand, unde mai pui ca trebuie sa fii cinstit si cu cei care te citesc/asculta, si sa-i respecti. Respectul impune si acest fair-play, macar intr-o doza minima recomandata.

Lasa ca acel text, care se vrea editorial, n-are substanta si continut. Dar macar sa aiba gratie, condei, autorul sa “ma faca” din cuvinte. Nu sa scrie ca nu scrie, si sa o mai exprime si intr-un mod mediocru!
In plus, daca tot nu te simti in largul tau intr-un subiect, nu-l scrie! schimba-l! Sincer, eu nu sunt vreo vedeta, dar nu mi-as fi permis sa scriu si sa semnez public un asemenea text. Cand esti analist cu pretentii si te exprimi in editoriale, e stupid sa scrii o asemenea fraza. “Stau în faţa calculatorului, cu degetele pe taste, gân­desc, scriu, şterg, iar scriu, iar şterg“. Eu as pune-o la scoala de jurnalism la gazeta de perete la ASA NU. Ce naiba? Asta pot sa scriu eu aici pe blog, sau in scrisorile mele de amor, nu un analist-editorialist intr-un saptamanal economic ce se doreste serios. Ce, frate? Scrii sau nu scrii? :)))) Nu ne intereseaza framantarile aditionale 🙂 Acelea sunt din intimitatea ta, si n-au a face cu subiectul.
Si repet:  macar daca tot vrei sa scrii ca nu scrii, daca tot asterni 3000 de caractere ca sa explici ca nu poti spune, macar fa-o cu arta! Da-ma pe spate, fa-ma sa raman fara rasuflare, sa citesc cu placere, cu incantare, cu deliciu! Fa-ma sa-ti sorb cuvintele, fa-o cu maiestrie, da-mi macar placere daca esti incapabil sa-mi furnizezi informatie sau un punct de vedere valid. Produ o senzatie, macar, daca nu-mi produci admiratie pentru precizie sau luciditate, sau informatia pe care mi-o dai. Da-mi placere, fa-o frumos!

Textul acesta era din seria “Mirandolina isi face o gramada de prieteni” 🙂 Dar lucrurile acestea ma mahnesc profund, si nu de azi de ieri. Idoli de mucava, vedete de carton, geniali fara geniu. Cum sa fie in regula societatea aceasta, cand ea este gaunoasa si construita gresit, pe niste sisteme de “valori” absolut discutabile? La cine sa te raportezi? Cine sa-ti fie erou personal? Pe cine sa visezi?