Iertare pentru nefăcute

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză.
Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert.

Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare.

Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut.
Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem.
Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe.
Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina.

Intrebari despre Mirandolina

Mona, o prietena draga, m-a provocat sa raspund la niste intrebari. Am o stare ciudata si inchisa de cateva zile, de blocaj  (de ne-scris), dar pentru ca mi se pare prea nepoliticos sa nu-i raspund intr-un termen rezonabil (deja am intrat in a doua zi), iata:

1. Cand ai inceput sa scrii in online?

La inceputul lui mai 2009, daca e vorba de blog. Daca e vorba de altceva, demult, caci sunt jurnalist, din 1995. Opt ani am scris pe IT si comunicatii, deci cu online-ul stau binisor 🙂 Dar vorbind strict de blog, in mai 2009. Atunci am participat la un concurs de gatit in aer liber. Mi-a placut atat de mult ideea incat am vrut sa merg. Deoarece am luat si premiu cu ce am gatit, am dorit sa povestesc prietenilor mei (celor care nu au putut veni) toata tarasenia si sa le arat fotografii. Atunci, cel mai simplu mi s-a parut sa fie online ca sa rezolv totul trimitand un simplu link. Nicidecum nu aveam de gand sa fie blog, nu ma atragea ideea, nu doream sa scriu online. Si habar n-am de ce am continuat. Poate pentru ca oamenii mi-au spus ca tare le e drag sa ma citeasca si din alta parte decat din ziare. Ce-i drept, blogul ofera o alta libertate, pot scrie cu alt fel de scriitura decat in presa economica. Sunt, de altfel, colegi din presa economica, carora le multumesc ca si-au facut blog. Fara acest lucru, n-as fi stiut ca au condei, ci doar ca sunt buni jurnalisti (fler, corectitudine, principii de strangere a informatiei, scriitura clara corecta).

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

De scris, eu scriu de cand ma stiu. Scriu cum respir. Daca n-as mai scrie, m-as ofili. De cand ma stiu scriu scrisori celor dragi, chiar daca ii vad zi de zi. Pentru ca pentru mine, nivelul scris si nivelul vorbit comunica lucruri complementare, in moduri diferite. Imi place sa scriu, si dincolo de scris, fara, n-as mai exista. Daca maine ar veni cineva si mi-ar interzice sa scriu pe viata, sigur as muri. Asa ca pe blog, online, sau in computerul meu, offline, eu scriu.
In plus, observ, cu placere, ca oamenilor le place mult ce scriu. Mi-au spus (multi dintre ei) sa scriu o carte. Vroiam demult sa fac asta, dar in alta limba, in franceza. Pentru ca oamenii ma roaga, si mi se pare ca le datorez cumva asta (le-am creat nevoia), voi scrie si in romana, carti.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Nu am avut inca. Dar daca as avea, probabil ca nu le-as lasa sa apara. Mi se pare ok contradictia, dar nu lipsa respectului sau injuriile. Depinde ce intelegem prin “comentarii negative”.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

N-am avut o idee initiala. Asa cum am spus mai sus, n-aveam de gand sa-mi fac blog, nu ma atragea deloc ideea. Ca si jurnalist de IT si comunicatii am stiut foarte devreme despre bloguri, insa chiar nu ma batea gandul. In schimb, ulterior, ideea a fost: despre ce ma bucura, ce ma supara, ce traiesc, ce ma face sa freamat.
De la inceput, Mirandolina mi s-a parut a fi cel mai potrivit nume, caci asa imi spusese un prieten foarte drag, intr-o zi, in gluma. Nedorind ca povestea cu gatitul sa fie legata neaparat de numele meu, si nu pentru ca nu o asumam, (dimpotriva, sunt mandra de acel premiu la Campionatul de Gatit), dar  pornind nu din dorinta de a-mi face blog, nu am dorit ca in cautarile Google dupa numele meu real sa apara acel blog. Mult timp, mi-am dorit sa fie anonim, si a si fost. Numai prietenii mei buni stiau cine e Mirandolina. Si mi-era ok asa. Cu timpul, el a devenit mult mai public decat mi-as fi dorit, sau decat as fi banuit vreodata. Intr-un fel, ma bucura, caci ma bucur sa vad ca oamenilor le place ce scriu, intr-alt fel, ma intristeaza, pentru ca, desi postarile personale sunt criptice, (in asa fel incat sa fie intelese doar de cei in cauza sau de prietenii foarte buni care cunosc povestile mele), intotdeauna mi-e frica sa nu cumva sa se ghiceasca ceva. Deoarece eu, desi sunt foarte comunicativa, desi ador discutiile, desi ma expun mult online, am o inalta idee despre intimitate si lucrurile private. Viata mea privata trebuie sa fie dupa o perdea groasa. Acolo-mi consum iubirea, acolo-mi consum plansetele. In intimitate, nu la vedere.

5. Ce fel de link-uri tii in blogroll?

Exista doar doua categorii: a) prieteni reali b) oameni din virtual care-mi place cum scriu, a caror scrijelitura de “penita” o apreciez.
Nu am facut link exchange si nu conteaza daca eu ma regasesc sau nu la cei pe care i-am pus acolo.

6.  Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Nu m-a schimbat deloc, cel putin asa cred. Sunt eu, aceeasi, in online ca si in offline 😉 Cand scriu, scriu din rarunchi, visceral, fac chiar “abuz de sinceritate

7.  Ce asteptari ai de la blogul tau?

Blogul e un loc de exprimare, al meu. E un lucru, n-am ce asteptari sa am. Eu fac sa fie ceea ce este sau nu este 🙂 N-am asteptari de niciun fel. Ma bucur daca oamenilor le place sa ma citeasca… atat.

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

🙂 Sa revina doar atat timp cat le face reala placere. Sa fie autentici. Sa fie sinceri. In rest, chiar nimic.
De feed back nu ma pot plange, am fost efectiv surprinsa de reactiile unor oameni care nu ma cunosteau. Am gasit oameni vorbind despre “Mirandolina” in discutii aleatorii, fara legatura cu mine. Si tare mi-a facut placere. Caci acolo nu era nicio ipocrizie, necunoscandu-ma, neavand niciun interes…

Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o.
Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus “N-ai venit aseara!”. Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost “Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit” (sau variante la asta, “indulcind” lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: “Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara“. Raspunsul lui a fost “Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele” (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala.

Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.

Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa”, ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie…

Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput “ne vom spune intotdeauna totul”. Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini. Cati nu au ascunzisuri fata de celalalt, cati nu fac compromisuri cu realitatea, cati continua dupa ani si ani sa-i spuna celuilalt doar adevarul? Cati nu fac mici aranjamente cu realitatea? Ei bine, eu am facut-o. Timp de sapte ani jumatate, zi de zi. Oricat ar fi fost de extrem adevarul. Orice repercursiuni ar fi avut. Cand am simtit ca lucrurile nu mai erau ca inainte, i le-am spus lui Philippe. Inainte chiar de a face orice altceva, desi traiam la 800 km distanta (din considerente profesionale), si aveam toata “libertatea” de a face ce vreau, fara sa spun. Ei bine, nu. Nu pot minti. Nu vreau sa mint. Fusese prea frumoasa relatia noastra. Minunata. Extraordinara. Fuzionala. Nu merita murdarita cu o minciuna, si nici macar cu o omisiune. Asa ca i-am spus. Nimeni din jurul meu nu intelegea “de ce am nevoie sa spun adevarul”. Ei bine, asa sunt eu, asa am considerat eu. Pentru mine, si asta inseamna respectul. Si asta inseamna loialitate. Si asta inseamna cuvant si onoare. A durut adevarul, insa cum Philippe era un baiat extraordinar de inteligent, a apreciat sinceritatea. Si am ramas cei mai buni prieteni. Confidenti… Pe minciuna nu s-ar fi putut cladi o prietenie, dupa o relatie atat de pasionala… Pe sinceritate, da.

Stiu, cateodata faptul ca nu stiu, nu pot si nu vreau sa spun minciuni sociale, caldute, nu le convine oamenilor. Ma privesc ciudat, aiurea. Multi prefera o minciuna calduta unui adevar adesea crud, biciuitor. Ei bine, nu conteaza. Acesta e modul meu de a actiona. Asa concep eu viata. Nu va pot minti doar pentru ca asta asteptati voi. Si nu am de gand sa invat sa o fac.

Sinceritatea e cateodata prost inteleasa, ba chiar penalizata. Oamenii te privesc cu severitate, si te judeca pentru “curajul” pe care ei nu-l au, de a incerca sa spui adevarul, pe cat posibil. Asta e, e riscul meu. Mi-l asum. Hai, trageti!