Nopti albe

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa “respire” acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale.

Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident.

Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. “Am murit deci exist”, asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila.

Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. “E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa !” Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang.

Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa.
A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri?

Seri urbane cu emotii de tine

E noapte. E liniste. E momentul pe care il prefer, in care pot sa respir, in care mi se pare ca orasul e mai putin insuportabil, ca strazile sunt practicabile, ca oamenii, mai rari, sunt mai “calmi”. Uitata isteria din timpul zilei. Uitat griul orasului, claxoanele, inghesuiala, nebunia.

E intuneric, si, ca de multe ori (nenumarate…), trec pe langa casa ta, ca un salut. La ferestre mijeste lumina, desi e mult trecut de miezul noptii. Ma inunda o emotie puternica. Mi se raspandeste in corp, imi circula prin toate extremitatile, mi-e cald, parca nici n-ar mai fi iarna, imi bate inima mai puternic, si parca a coborat in stomac. O simt de acolo pulsand, si nu stiu cum sa o potolesc. Ii vorbesc, insa ea continua sa-si faca de cap. O las sa bata, sa imprime ritmul ei. Privesc, ca un copil uimit, dincolo de dârele de lumina care se preling din ferestre, si mi te inchipui, inauntru. Mi-e frica sa te vizualizez prea detaliat, mi-e teama ca n-as rezista unei asemnea emotii puternice. Sigur as exploda de emotie si tremur, m-as desface in miliarde de particule mici…

Am trecut cam a mia oara prin fata casei tale. Am pasit pe trotuarul pe care pasesti tu, spalat de ploi, sau, poate, am trecut chiar peste pasii tai de azi si sub pasii tai de maine. Am inhalat aerul acela, care nu! nu e un aer poluat de cartier bucurestean, impregnat de noxe, praf si fum, ci este aerul pe care il inspiri/expiri tu, elixir magic de viata. Poate acum jumatate de ora, poate peste o ora. E aerul care-ti intra pe fereastra atunci cand o deschizi dimineata sa aerisesti… Am respirat adanc si m-am simtit ametita. Parca trasesem in plamani respiratia ta, iesita direct din tine. Ca un sarut. Si mi-a fost bine.
Iti multumesc.

Recitit, textul acesta mi se pare mult mai sec decat valtoarea si intensitatea senzatiilor pe care le-am trait in acea seara. Probabil ar fi trebuit sa scriu la cald. Insa am dorit sa-mi savurez in tacere emotiile  care ma inunda.