Cui nu trebuie

nu stiu cine imi va mai da vreodata inapoi toate lacrimile astea care curg fara macar sa usureze sau sa stearga nimic.

Si imi rasuna ades in cap cuvintele tale. Implacabil, inexplicabil, aleator.
“Imi trezesti instincte animalice, ma gandesc la tine si-mi vine sa urlu la luna”, ai spus tu. Am zambit si am spus ca e bine. “Nu e bine, caci trezesti cui nu trebuie.” N-am aflat ce inseamna “cui nu trebuie” in ce te privea, si nici nu cred in asta.
Si in continuare, am nesabuinta sa cred ca “cui nu trebuie”, nu are legatura cu tine, in ciuda lucrurilor pe care le afirmai. Am cutezanta sa te contrazic. Mi se intampla rar sa nu te aprob, asta e una din datile cand imi permite sa am parerea mea.
Dar “cui nu trebuie” s-a declinat in tot felul de feluri in lunile astea lungi. In filme facute in capul te miri cui, filme cu mine, care ma trezeam agresata de povestirea acestor erotisme nedorite, pana si aseara, trei apeluri voce, trei apeluri video, un sms. Ma simt ca blestemata. Poate ca m-ai blestemat. Cine stie…
Sa ma placa si sa ma “viseze” tot felul de ‘cine nu trebuie”, iar eu sa te caut mereu pe tine. Nu ca ar conta vicisitudinile de parcurs, doar ca uneori este tare dureros. Si uneori dorul  de tine devine atat de crunt incat este aproape violent fizic, pana la lacrimi, care, cum ziceam, nici ele nu usureaza nimic. Macar de-ar sterge ceva, macar de-ar curata… Nu. Dimpotriva. Sunt mai trista, si mai plina de ofuri…
Am ajuns sa imi doresc sa n-am timp sa ma gandesc, sa n-am timp sa iti scriu, sa cad in somn fara sa inteleg pe unde am mers in ziua aceea si nici unde voi merge maine. Desi iti scriu invariabil in cap, ma gandesc mereu la tine, iti privesc mereu ferestrele.
Dar cumva imi doresc sa uit, sau sa ma trezesc maine fara sa imi rasune in cap propunerile “cui nu trebuie” carora le trezesc, absolut involuntar, tot felul de pofte. Si carora, in afara de a le pune pofta in cui…
Si dorul de tine ma seaca.
Intre timp par senina si vesela, si merg spre ziua de maine. Dar cui ii trebuie? Aparent, doar cui nu trebuie.

Bulimie

Ma gandeam de mai mult timp la ceva, dar de curand am si exprimat asta. Pastram prea multe lucruri de care nu avem nevoie. Avem tendinta de a inmagazina si stoca o gramada de chestii pe care nu le vom mai folosi nicicand. Si materiale si electronice. Cele materiale… de curand am vazut, mutandu-ma, cat poti strange. Desertaciune.
Ma gandeam ca am stocat informatii profesionale, de-a lungul timpului, de care probabil nu voi mai avea niciodata nevoie, dar imi ocupa sute de giga. Pentru ce?…
Cu fotografiile e si mai rau. Facem tone de poze la care nu vom mai privi niciodata.
Am telefon nou, de pe 21 august.  Intre 21 august si 2 septembrie am facut 1652 de fotografii. Sigur, am fost zilele acestea intr-un loc pe care il ador,  si unde sunt tentata sa incerc sa pastrez fiecare secunda. Dar secundele acelea, minutele acelea de fericire nu se pot surprinde in poza. Desarta tentativa de a imortaliza emotiile. Mai ales ca fiind atat de multe, nu mai stai niciodata sa le privesti. Le-am privit acum ca sa selectez cateva. Sunt doar cele dintr-o singura zi, din prima zi. Si sunt o selectie. Asta ca sa intelegem cat de mult “apasam” pe buton.
In goana dupa simtiri, devenim bulimici. Dar oricat de performante ne-ar fi devenit aparatele foto, telefoanele, uneltele pe care le caram dupa noi si de care am devenit dependenti, emotia nu se poate pune la ierbar. Tot ceea ce simt in suflet (si dupa mult timp), valoreaza mai mult decat orice scanare a momentului prezent, decat orice incercare de cartografiere a trairii.
Acestea fiind spuse…..

20150826_191732 20150826_191712 20150826_191503 20150826_191455 20150826_191439-1 20150826_180725 20150826_171016 20150826_145835 20150826_140137 20150826_135644 20150826_125656-1 20150826_191745 20150826_191929 20150826_191941 20150826_191948 20150826_191957 20150826_192151 20150826_192155 20150826_192214 20150826_192222 20150826_192542 20150826_192549 20150826_192643 20150826_192700 20150826_192728 20150826_192731 20150826_192921 20150826_192934 20150826_192941 20150826_192953 20150826_193821 20150826_194521 20150826_194653_001 20150826_194708 20150826_194822 20150826_194836 20150826_194954 20150826_195019 20150826_200253 20150826_200759 20150826_201501 20150826_201723 20150826_203809 20150826_212631

 

Asum-consum

apusuri1

Majestuoasele apusuri de la mama zmeilor, in trei seri diferite.

Am trait mult si intens, bune si rele, complicate ades, am incercat diverse, nu mai sunt la varsta sa gust din orice, oricand, ca sa testez. Sunt mai selectiva si e normal, ma cunosc, si cam stiu despre mine ce vreau. Si mai ales, dar mai ales, ce NU vreau.
Am fost intrebata: “Este cel mai bun pentru tine?” Eu ma feresc de superlativele absolute, nu-s Dumnezeu sa emit verdicte definitive si irevocabile, “cel mai bun” ma sperie, daca intrebarea e pusa asa, in termeni universali si absoluti. In schimb, ceva pot spune clar: “Poate nu-i cel mai bun, dar este alegerea mea acum.” Si asta este/ar trebui sa fie absolut suficient.

Am constatat cu bucurie si oarecare surprindere ca daca ma întreabă cineva ce fac, zic ce zic, e un raspuns mai punctual, dar daca ma întreabă cum sunt, nu am alt răspuns decat: sunt FERICITA. Ei, si de aici pleaca lucrurile… Oamenii accepta greu ca esti fericita. Si nu vorbesc de invidiosi, aceia, mai devreme sau mai tarziu, mor inecati in propriul lor venin. Vorbesc de cei care cred ca fericirea este de un singur fel, si ca in general ei detin indreptarul de fericire, si “stai ca-ti zic eu cum trebuie sa fii fericita, ca nu esti, ca aia nu e fericire, e placere.” Aiuritoare sentinta. Pai cum sa stii tu ca sunt sau nu fericita, esti in sufletul meu?

Fericirea e un cuvant mare, dar starea de fericire este un sentiment atat de la indemana… Fiecare suntem fericiti din alte motive, in alte feluri, ne drogam cu alte droguri, ne amuza alte lucruri, ne transporta in ceruri alte lucruri si ne afunda in abisul tristetii altele. Nu putem impune altora modul nostru de fericire, asa cum nu putem sa le pretindem sa le placa acelasi fel de mancare. Cu alte cuvinte, NU-MI BAGA FERICIREA TA PE GAT, cu convingerea ca si eu voi fi fericita la fel.  Pentru ca e fals. Fiecare avem motive proprii.

Nu vreau sa traiesc inghesuit, sa ma tem sa spun ce simt. Cand sunt suparata, spun, cand sunt fericita, spun…. Asta e, cine n-are loc de mine sa priveasca in alta parte. Va sfatuiesc sa ganditi la fel. Nu va lasati fericirea alterata de ce e in jur, de teama de a o rosti. Pana la urma cu momentele acestea ramanem, restul este fix desertaciune. Iar daca simtiti ca va vine sa cantati, cantati! Nu vreau sa-mi ascund fericirea, cum nu-mi ascund nefericirea. Imi traiesc starile, mi le insusesc, mi le asum, le consum.

La fel, chiar daca-mi vrei binele, nu ma poti contrazice asupra a ceea ce simt, sau a ceea ce vreau. Atata timp cat acest “ce vreau” este in limitele legii si in limitele sociale. Fericirea nu-i de un singur fel. Fericirea mea vazuta dinspre mine e alta decat cea crezuta de altcineva, si chiar si de mama. Mama a invatat sa inteleaga asta. Tocmai pentru ca ma iubeste.

Eu zic ca e un teren alunecos. Cand un om iti zice ca e fericit, n-ai alternativa, trebuie sa-l crezi pe cuvant, e ceva prea intim ca sa te bagi sa-l contrazici. Poti doar sa presupui ca tu in aceeasi situatie n-ai fi fericit, dar atat. 

De pilda, pe mine ma face fericita o floare sau un apus. Am primit raspunsul aiuritor: “Aia nu e fericire, e placere“, la care am dat si eu un raspuns pe masura: “Fiecare ne drogam cu droguri specifice. Drogul meu poate fi un apus, iar eu sunt fericita, cum sa ma contrazici? E ceva prea personal.” Ba uite ca sunt fericita de un asfintit si o sa-mi amintesc mereu cum imi calculam venitul de la plaja, dusurile si imbracatul ca sa fug sa vad apusul zilnic acolo la mama zmeilor pe stanci. Si nu ma saturam niciodata, desi era acelasi soare, aceeasi mare, aceleasi pasari. Si era suficient de important cat sa conteze sa fiu mereu acolo, zi de zi, matematic precis la ora fixa, ca sa nu ratez apusul. Sigur ca inteleg ca pe unii ii lasa reci, nu pot pretinde sa simtim la fel, ce nu inteleg este de ce intelegerea nu este reciproca. De ce anume daca eu iti spun ca un apus ma face fericita, sau ca libertatea ultimei saptamani ma copleseste, de ce crezi tu (oricat ai tine la mine), ca nu asta e fericirea, ca nu stiu eu…?  Nici nu dau lecții de fericire, dar nici nu primesc. senzatiile primordiale nu se învață.