Rostul

hibiscusul-meuAm un an ingrozitor de urat, nu imi doresc decat sa se termine cat mai repede.
In plus, si perioada este foarte grea.
Printre atatea lucruri complicate, astazi m-au emotionat cateva lucruri, si cativa oameni.
O colega de liceu, care a avut un accident pe munte in luna august si care mi-a scris azi urari. Si careia ii doresc cu multa dragoste, sanatate din suflet. Ma rog pentru ea.
Un domn primar din Bihor care isi aminteste de mine, dupa atatia ani…

Si mesajul de mai jos, care m-a lasat fara glas.
17:56  “Vă scriu aici… Vă urez sănătate, Dstră și mamei Dstră!!! La mulți ani! De un an prind putere citind ce scrieți pe fb. Mă ajutați să o îngrijesc și să îi dau viață din viața mea, mamei mele, după accident vascular sever, cu demență… Mă străduiesc, din răsputeri să merg înainte! Prin tot ce scrieți mă ajutați să rezist!!! Vă mulțumesc pentru că am acces la ce scrieți și să știți că o sprijiniți moral, discret, pe o fiică lângă mama bolnăvioară… Fiți fericită!!! La mulți ani, încă o dată!!! Cu drag, o necunoscută!

Poate ca pentru asta merita sa merg mai departe. Sa pun un picior in fata altuia.
Azi cineva m-a intrebat: tu aveai teoria cu bucuriile mici, unde s-a dus?
Daca macar ar fi putin soare afara, am raspuns. Sunt zile cand parca nu am sens.
Insa mesajul doamnei de asta seara m-a facut sa inteleg ca poate folosesc la ceva, chiar daca nu intotdeauna stiu asta.

ps. La multi ani, si TIE, M-G.

pps. Bucuriile mici sunt aici

 

Nopti albe

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa “respire” acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale.

Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident.

Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. “Am murit deci exist”, asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila.

Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. “E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa !” Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang.

Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa.
A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri?

Piatra si zambetul

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare.
M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: “Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa :)” M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja.

Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda…
Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un “alt tărâm”. Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor.
Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri…

Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: “Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni. ” De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit “cu sens”. Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea.
A adaugat: “Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem“, adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar usor. Si anotimpul asta e complicat (ma leg de meteorologie, desi stiu si eu si iarna ca nu e vina ei). Inot spre ziua de maine.

Si-mi amintesc alte cuvinte, ale altcuiva, de curand. Tot mesaj privat, tot necunoscuta. O mama, care mi-a spus ca isi inchipuie ca atunci cand va fi mare, fetita ei va fi ca mine. Mi-a spus ca priveste fotografiile mele si ca seman mult cu fetita ei, ca asa si-o inchipuie la varsta mea. Nu cred ca exista lucru mai frumos pe lume… decat sa-ti spuna o mama ca esti ca proiectia fetitei ei cand va fi mare.
Si in aceeasi ordine de idei, o prietena (de data asta o prietena din real) mi-a scris acum ceva timp ca isi doreste sa fiu si prietena copilului ei atunci cand baietelul va fi ceva mai mare, asa cum sunt prietena lor, a parintilor.
Cred, din tot sufletul, ca dincolo de durerile mele actuale, si dincolo de zonele gri, pentru toate lucrurile astea, merita sa merg mai departe, sa pun un picior in fata altuia, sa pasesc spre ziua de maine, spre un poimaine, spre saptamanile si lunile viitoare, intr-un fel.

Ar fi trebuit sa ies asta seara. N-am putut. Sunt tetanizata, lipita de scaun, de pat, ma misc mecanic, de colo-colo, prin casa. Maine dimineata am un curs. Sper sa pot sa ma scutur si sa ies.
Nu, n-o sa incep sa numar saptamanile. Ar fi de prost gust. Oricum, a le numara inseama ca astepti ceva. Eu, acum, pur si simplu nu mai astept nimic.

Later edit. Azi dimineata, mi-a scris din nou: “Draga mea, de aseara nu fac altceva decat sa-ti citesc notele, mi-ar fi placut sa nu-ti cer nimic dar am gasit prin notele tale trairi si sentimente atat de asemanatoare cu ale mele, mentionez faptul ca eu nu am inteligenta,curajul si taria ta de a scrie atat de frumos si-ti cer permisiunea de a copia o nota de a ta si de a posta-o. Mirandolina, pot spune ca tu mi-ai schibat viziunea de viata, iti multumesc ca existi si-ti doresc tot binele din lume.”

Si da, m-am trezit gri, acum trei ore, o noua zi in care nu astept nimic, in care parca nici cafeaua, pe care o ador, n-avea savoare. Cursul s-a anulat, si ma tot gandeam ce caut treaza… si am citit asta.
Multumesc si eu. Atata timp cat simt ca am forta asta, atata timp cat oamenii isi gasesc ceva, orice,  in mine, am decis sa merg mai departe. E bine ca nu exist degeaba pe lume. Ca folosesc cuiva/la ceva. Uneori nu mai stiu asta. Acum, de pilda…. Dar macar altora sa le dau forta, daca pentru mine nu-s intotdeauna in stare. Ca sa termin intr-un misto cinic, asa cum bine-mi sta: cum era vorba aia? “Cizmarul e cel mai prost incaltat”.