Cinci ca o clipa

fiveAniversari. Azi s-au împlinit 5 ani de la prima mea scrisoare de dragoste, (nu din viata).  Tulburator. Plini de trairi intense anii acestia. Cinci.
Si…. imi scrie cineva: “Hei. Chiar nu știam că mai e cineva care scrie așa ceva! Mă refer la scrisori de dragoste

Mirandolina: “🙂 cum nu”

“E clar, ești persoana din listă de aici care mă fascinează cel mai mult
Nu am avut niciodată șansa să primesc scrisori. M-am întristat puțin”

M(..a): “of, imi pare rau 🙁 poate ca o sa primesti candva

“Nu știu dacă o să am de la cine. Dar știu că mi-ar plăcea. Știi și tu că nu prea mai scrie lumea. Plus că e mai greu de găsit o astfel de femeie. Adică tu ești unică… 🙂 ia-o ca pe un compliment sau ca ce vrei tu”
{Din pacate, nu e asa de usor sa traiesti asa, nu-i asa usor cum par a crede cei din afara, cum pare a crede interlocutorul meu}

M(…a): “of. Ei, capul sus 😉 Si… pana la urma cred ca viata e mai usoara fara scrisori si fara trairile astea, cumva”

“Tu o spui din perspectiva femeii frumoase care va avea oricând cui să scrie”

In realitate, sunt momente cand parca mi-as dori sa fiu altfel decat sunt faurita. Poate ca ar fi cumva mai usor fara atatea ganduri, fara atatea trairi, fara atatea chinuri (implicit).
Cine stie.

O am, bineinteles ca o am pe cea de acum 5 ani, ca si pe celelalte. Am avut cumva tendinta sa o caut, sa o deschid… m-am infranat. Stiu ca doare, stiu ca m-ar rascoli si m-ar tulbura. Poate pare ca fug (eu care sunt temerara cu capul in zid), dar am ales (cel putin pentru moment) sa ma protejez. E rar, de obicei nu aleg protectia. Poate din cauza ca e toamna. Sunt zgribulita si am sufletul cumva in furtuna.

Si… “Ar trebui să scrii o carte totuși. Sper că mai e pe “to do list”
M (..a) :da, mai este. O sa ma apuc zilele astea
“Super. Abia aștept!”
M (…a) : “o scriu in franceza”
[de parca as putea sa scriu cand sunt tulburata. Eu scriu doar cand sunt senina si-mi rade sufletul….]

Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”

 

Scrisori: emotii intelese

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie.
Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei}
Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin “convenabile”, mai putin agreabile. Prima felicitare de “La multi ani”, de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani.
A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice…