Te parasesc pentru ca te iubesc

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor.
Mai aproape de adevar ar fi exprimarea “vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele”. Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti.
Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig.
Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori.
Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o “invat”. Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau.

Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie.
Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele.

Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se distruge este infiorator. Si am incercat sa fac cate ceva, perioada cat am crezut ca pot ceva. Acum nu mai cred. Nu am obosit, doar sunt putin mai realista si cu picioarele pe pamant. Tocmai pentru ca imi pasa prea mult, as alege sa ma indepartez. Caci e teribil sa stai langa cineva/undeva, care se distruge sub ochii tai, si tu sa nu poti face nimic.
Te parasesc pentru ca te iubesc“, e a doua oara cand as spune asta, in viata. Acum o spun unei tari, nu unui barbat.
{barbatul acela a murit, chiar s-a distrus, din pacate. Despre tara asta inca nu stiu ce sa spun. Prognostic rezervat, din nefericire}

Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe.
Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează “existența”
Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre “eu”-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest “eu” și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest “eu”, și trăit ca o stare permanentă sau idealizat.
“Eu”-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. “Eu”-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. ..
abstractDe la început, “eu” se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. “Eu” se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. “Eu”-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere.
Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar “eu”-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție.
Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, “eu”-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat.

“Eu”-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, “eu”-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul “totusi”, ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e “impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului”, si ca in faza finala devine “dependent de uneltele perceptiei”, in care descopera alte limite: ale lor si personale.

Aici intervine dorinta sau mai degraba nevoia constientizarii unei origini si a unei destinatii. Inevitabil proces al cunoasterii care impinge fiinta umana la nevoi greu de satisfacut, dar a carei cheie este sublimarea nevoilor si nu satisfacerea lor, cale ce “eu” nu a gasit-o.  Sau prefera inca sa o ignore, comportandu-se ca si cand nu ar fi o cale posibila.

“Eu” se simte exilat intre limitele enuntului, ca si cand cuvintele i-ar fi intins o plasa, instrainat de intuitie, ca si cand a rosti presupune a nu mai simti, si singura cale posibila de supravietuire ii este inceperea unei credinte {bineinteles in sens larg}.

Atunci “eu”-l se simte orb si surd intuitiilor, incercand sa-si domesticeasca senzatiile cu polii bine-rau, despre care nu a descoperit [inca], sau nu vrea sa vada cat de subiectivi si relativi sunt ei. Aici intervine aproape o faza de orgoliu nestapanit, “eu”-l afirmand ca face o tentativa de a cartografia armonia, ca martor obiectiv, capabil de a se situa in afara ei. “Eu”-l ignora, [din nou, repet, poate in mod voit], ca obiectivitatea umana e imposibila.

Aici se impune nevoia de menire-destinatie, si “eu”-l isi regaseste umilinta de a-si da seama ca aceasta nevoie este atavica.
Scurt moment, caci vanitatea isi recere drepturile si afirma ca “a ajuns la cel mai inalt prag al constiintei de sine”, cu rezerva ca acest sine i se pare in momentul respectiv delimitabil si definibil, ceea ce ar trebui sa-i traga semnalul de alarma in ceea ce priveste aceasta afirmatie insasi si valabilitatea sa.

Sfarsitul se apropie aici, readucandu-l pe “eu” in felicitatea starii de fericire a intuitiilor, ca intr-o zona stranie si necunoscuta prin absenta delimitarilor, pe de o parte, si tulburator de familiara prin abundenta nutrientilor, pe de alta parte. E un fel de eliberare, dse recapatare, sau mai bine zis de reinvatare a libertatii.

Pacat doar ca acest proces de ucenicie a libertatii ne priveaza de scrisul acestui “eu”. El declara ca se opreste din scris, si acesta este pretul dur si excesiv de scump pe care trebuie sa-l platim pentru ca “eu” sa reintre in armonie, fantasmagorica intrare.
Muzica intervine itnre “eu” si realitate, ca o reimpacare posibila cu lumea din jur. Dar iluziile il coplesesc, si, fara a-l deruta, il cuprind in mrejele lor, astfel “eu” pare a trai in sfarsit in armonie, intr-o armonie in care a continuat sa existe “mereu si oriunde, fara ca macar sa fiu vreodata cu adevarat.”

E prea dura miza recapatarii iluzoriei armonii. “Eu”, tu trebuie sa inveti ca poti pastra armonia, inclusiv in actul de creatie, chiar si dincolo de enunturi, sfidandu-le, stapanindu-le, invatand sa poruncesti! Enunturile nu trebuie sa inlature starea de gratie, iar tu ai capacitatea de a le domestici zicerile si a le cere acest lucru, ai ceva de dat lumii si tie insuti!

Nu intra in tacere, nu asta e calea ideala spre armonie si spre creatie, iar tu esti dator sa creezi, dator in fata ta in primul rand, si a lumii. Trebuie doar sa depasesti starea de “rusine de a scrie”

ps. am folosit in mod voluntar ca si subiect acest “eu”, pentru desemnarea personajului povestirii, nevoind sa afirm intempestiv ca este vorba despre AM si ca trairile acestea sunt stari pe care le-a incercat el insusi, desi veridicitatea senzatiilor strabate elementar dincolo de cuvinte.

AGMM, iulie 2000

Nota: am regasit acest text in cursul mutarii. Da, eu scriam asta la 26 de ani. Mi-e rusine de timpul pe care l-am irosit, traind superficialitati sau intensitati amoroase {de politica nici nu mai zic}, oricum, disipandu-mi seva in alte parti. La ora asta trebuia sa fi scris mult mai mult si mai important decat am facut-o.  Da, mutarea e o revolutie. Inclusiv la nivel uman. Ma pune pe mine fata in fata cu mine cea de-acum niste ani…

 

Scrisul e ca o nastere

imaginatieCred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte.

Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem.
Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere.
Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita.