An de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos.
Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati.
Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii.
Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10…
Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine.
Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita.
Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei, in filme numite “Singuratatea alergatorului de cursa lunga.”
Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu.
Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.
