Spital

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza).

Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite.
pescarus ParhonO noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca.
Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate.
La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant.
Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: “Sa te faci bine , te asteptam cu drag.”
Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste.

ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu… 

Marea dragoste fata in fata cu sforaitul

perne

Ma intreba acum ceva timp, Amarige: “cum iti pare, ce parere ai despre ”ciorba reincalzita ” ?! adica, fact:  intr-o casnicie in care oamenii nu-si mai vorbeau si erau conflicte dese de ani buni, ajung la divort , dar femeia afla ca sotul  iubeste o alta femeie si se schimba brusc… devine foarte iubitoare, atenta, grijulie… si sotul o si crede.  Si o iau de la inceput. Ce crezi, Mirandolina ? E durabil, e fair ?

Si i-am si raspuns atunci: “Pai… e greu de spus in termeni de corectitudine, cum intrebi tu. Nu cred ca exista un singur raspuns, si nu cred ca exista o norma. Stii ca se spune des ca realizam ce aveam doar când pierdem. Poate e cazul acelei doamne, care a realizat odata ce nu mai avea, sau risca sa piarda, ce avusese de fapt. Sau poate e simplu orgoliu, o vanitate ciudata de a nu dori sa lași altcuiva ceva ce ți-a aparținut.
Si pentru el e de inteles ca o crede: intimitatea se câștigă greu, si decat sa o ia de la capat cu alta femeie, in alta casa, e mai ușor sa mai acorzi o sansa unui cuplu mai vechi. Femeia aceea deja stie cum sforai… pe alta trebuie sa o înveți. Suntem ucisi de micile detalii. Marea dragoste fata in fata cu sforaitul…”

A se intelege, “sforaitul” din poveste este metaforic, nu e neaparat un sforait, poate fi orice, reprezinta, generic, toate detaliile, orice fel de a fi a celuilalt, cu care te obisnuiesti. Desemneaza general si generic toate micile lucruri cu care ne obisnuim in viata in doi. Toate micile nimicuri care fac ca ne e mai usor sa acordam inca o sansa unui cuplu trecut decat sa o luam de la capat cu domesticirea gesturilor altui partner. Lucrurile mărunte influențează enorm o relație. … si poate ca ti-e teama sa-ti translatezi “sforaitul” in alta parte si sa i-l explici altei persoane,  sa o iei de la capat cu reglarea reciproca, obisnuintele, cu povestile despre tine si intrebarile despre celalalt.  Este mai comod sa acorzi o sansa unei relatii vechi, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. In cazul unei relatii mai vechi, deja stie cum sforai, in ce moment si pe ce ton. In cazul unei relatii noi, trebuie sa o inveti cum sforai…

Oamenilor le este de fapt frica de viata, doar știm toti asta. Unii te pierd pentru ca le este teama sau lene sa te iubească. Este periculos, este inconfortabil sa iubești, te vulnerabilizeaza, te lasa descoperit, te sperie si te doare cateodata. Sigur ca te si inalta, sigur ca te si aduce spre fericiri profunde, dar cumva, oamenii prefera sa traiasca mai degraba “caldut”, decat fierbinte. Mie mi se pare o tristete enorma sa te multumesti cu jumatati de masura sentimentale cand iti sta la indemana sa incerci fericirea aceea vertiginoasa, intensa, zborul, infinitul senzatiilor. Chiar daca exista doza de risc, si chiar daca exista rani, eu cred ca merita. “Pentru o clipa de iubire”… Insa oamenilor le este teama. Si atunci, mai bine sforai pe o perna cunoscuta, decat sa te inspaimanti si sa patesti cine stie ce pe perne poate mai pufoase, dar nestiute. Pernele necunoscute contin pericole si tentatii. Si au potential de suferinta.
Oamenilor le e teama de tot ce arde, si prefera călâiul, chiar daca nu ofera mari satisfactii, macar  nu musca, nu raneste, nu doare, nu curge sange, nu curg lacrimi, nu sfarama inimi.

Iti doresc din inima

Iti doresc din tot sufletul meu mare de copil cuminte si bun, sa nu ma uiti niciodata.
Iti doresc din tot sufletul meu de femeie pasionala sa iti cutreier gandurile, sa  iti patrund venele,  sa te locuiesc, asa cum si tu imi curgi de-a lungul arterelor, iar a te elimina ar insemna sa raman fara sange si suflu.
Si-n plus, primordial, te blestem sa traiesti. Sa traiesti intens si frumos, de-adevaratelea.