salvare

Anul acesta urat se termina frumos, sau macar liniar, fara drame. Sunt linistita, ma simt impacata, am făcut lucruri pentru cei dragi și am simțit foarte intens semnificația lui « împreună ». Un om din preajma mea, care se lupta brav cu boala, n-a mai vrut sa faca anul acesta brad artificial (desi asa facea de 7 ani), a vrut brad natural. Am auzit aceasta dorinta, nu mi-a spus mie si nicicum nu mi-a cerut. I-a impartasit altcuiva, dar a ajuns la mine. Ca o povestire, nu ca o cerere. Am facut ce mi-a spus inima. Am cumparat brad natural pe 24. Oricum, traditional eu il impodobeam la ei, de niste ani buni. Cand am intrat cu el in casa lor, abia carandu-l, nu pot sa redau emotia din cei patru ochi care m-au primit. Si am ales un brad frumos de tot. Mi-au dat lacrimile cand le-am vazut privirile. Nu exista multe momente atat de intense. A fost un an foarte foarte foarte foarte ….. foarte foarte greu si urat. Desi am petrecut 30 de zile la Sozopol (de trei ori cate zece zile, poate singura perioada fericita din viata mea anul acesta). A fost un an cu greutati, dureri, suferinte, cu boala, cu teama, cu revolta, cu intunecare, cu depresii (nu, nu ale mele), cu biopsii, cu prezumtii de cancer, cu salvari, spitalizari repetate, si iar salvari. Si cutremure, colac peste pupaza. Cu operatii amanate (asa incat 2017 incepe cu o operatie care trebuia sa aiba loc in octombrie). M-am indobitocit scufundandu-ma in preocupari futile care sa ma impiedice sa gandesc. Am alergat dupa pokemoni (ca sa nu omor pe cineva, e si asta o solutie). Am jucat ore intregi tarot online cu francezii. Bine, tarotul este un joc foarte destept si matematic, cu 78 de carti, din care 52 normale plus unele speciale (21 atuuri, o scuza, 4 cavaleri). Nu e un joc pentru oameni prosti, trebuie sa fii inteligent sa il manuiesti. Dar am jucat obsesiv, ore intregi. Ca sa fiu « ailleurs ». A fost un an crunt. Dar sunt vie, si e important. Si inca ma mai revolt si inca mai simt, si inca mai iubesc, si inca mai sper. A fost un an fara el, si a fost negru si intunecat in ciuda tuturor rasariturilor la Sozopol si a apusurilor majestuoase. 2016 a fost, fara indoiala, al doilea cel mai sinistru an din viata mea de adult. Fara ezitare. Duca-se pustiilor! Habar nu am cum o sa fie 2017, mi-e si teama sa gandesc ceva concret. Dar macar este altul, si uneori este suficient atat. Asa cum uneori barbatii isi inseala sotia nu pentru ca cealalta este mai buna, dar pentru ca este alta, asa si anul asta. Nu ma mai intereseaza decat sa fie altul decat 2016. O iesi ceva. Sa aveti un an frumos! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell…

M-am tot gandit la a salva-salvare. Nimeni nu ne poate salva decat daca ne lasam salvati. Nimeni nu ne poate salva de noi insine. Salvarea, desi exterioara, e in primul rand, interioara. Numai declicul personal, propriu fiecaruia permite salvarea, indiferent de unde ar veni aceasta. In sens metaforic, evident (precizez, ca sa nu va aud comentand despre SMURD) Am fost si inca mai sunt in rolul celui carora unii din jur simt nevoia sa-i spuna ca-l vor salva. De cate ori n-am auzit (mai ales de la cate un baiat): te voi salva eu. Eh, nu-s printesa prizoniera zmeului, inchisa in turn cu cheia cat e zmeul plecat, asa incat sa trebuiasca sa fiu salvata. Nu-s chinuita si ostateca. Si, cumva, lucrurile de care si-ar dori sa ma salveze sunt lucruri care imi plac, la care nu vreau sa renunt. De aceea spun: nimeni nu te poate salva pana nu consimti sa te lasi salvat, pana nu accepti ca ai nevoie de asta. Cat nici macar nu intelegi ce ti se spune, nimeni nu te va putea salva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Incep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este. Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine. Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc. Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap. La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: « Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania! » Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela… O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. « In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el? » Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana…

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred) Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate. Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire. Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica. Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat. Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce…