Culoare si culori

SONY DSCAm avut “perioada roz”, cam prin clasa a opta. Ciudata. O perioada roz, cumva doar exterioara. Interior, chinuri adolescentine, intrebari despre existenta, de ce-uri multe. Varsta cu dileme existentiale. Poezii, desi imi placea matematica. Sau poate tocmai de aceea. Framantari. Cautari.
Apoi nu stiu sa fi privilegiat vreo culoare. Mai degraba non-culorile.
Si socul mare, la 28 de ani, cand, intr-o vara, mi-am numarat rochiile negre (subliniez: de vara!) din dulap. Erau peste 10, doar de vara. Nefiresc pentru anotimp.
Negrul imi place in continuare, e sobru, elegant, decent, discret.
Vara, insa, am inceput sa port mult alb. Si, de cate ori pot (de cate ori imprejurarile o permit), adopt ceea ce numesc eu culori hotarate. Rosu, verde tare, albastru intens, turcoaz, fuchsia.
Pastelurile, rar 😉

Viata mea e zvacnire si culoare, in intensitati si furie. O furie de a trai, dar o furie senina, asumata, impacata. Pare un paradox notiunea de furie senina. Dar nu este. Furia asta nu e de-constructoare, ci cladeste.

Culorile mele. Hotarate

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz.

Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata.

Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele.

Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor.

Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale.

Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat.

Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin.

Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut.
Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege.
Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU.

Semafoarele dusmani

Fiecare secunda pe care am asteptat-o la semafoarele rosii de asta seara a fost o secunda impotriva ta. Si le-am urat din tot sufletul. Si le-am blestemat. Si le-am conjurat sa se faca verzi. Si m-am razbunat pe pedala de acceleratie. Si am facut-o sa geama.

Insa intens m-am gandit la tine intre stopuri, cand apasam cu nesat pe pedala, cand strangeam volanul intre palme, cand schimbam vitezele, aproape masinal, fara niciun fel de gandire…. deja gest reflex, mecanic.

Intens m-am gandit la tine oprita la acele semafoare, stopata in cursa mea catre lume, catre casa, catre tine, catre maine, catre fericire, catre viitor, sau catre ce cred ca poate veni.

Intens m-am gandit la tine cand incalecam benzile albe, intr-un dement amuzament de om singur pe sosea…

N-am stiut in ce limba sa te strig in noaptea care invaluise orasul, ce ultrasunete sa emit, incat tu sa auzi, dincolo de distante, dincolo de timp, dincolo de stavili, de piedici, de garduri, de bariere. N-am invatat inca limba aceea. Am ramas incepator, asteptand descifrarea promisa, invatacel cuminte si docil.

Am urat semafoarele, asta seara. Ca si cand ele erau intre mine si tine. Ca si cand ma impiedicau. Am urlat din rarunchi in interiorul meu insami, in felul meu propriu, chemandu-te. Pe aceleasi voci, cu aceeasi intensitate cu care am blestemat luminile acelea rosii din calea mea.
Si-apoi… si-apoi a venit verdele.  Cat din suflet mi-am pus in causul palmelor, intinzandu-l spre tine?