Hai sa ne uitam

uitare2Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul.

Hai sa ne uitam, vrei?
La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost?

La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta.

Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism.
Tu: “Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi“, mormaind sfarsitul si confundand cuvintele.
Eu: “Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el“, rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza.
(amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu.

L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat.

M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt.

M-ai uitat? Te-ai uitat?

Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi.

Fratia dincolo de natie

Este 12 noaptea. Inteleg (cumva) ca e ziua noastra/a voastra/a lor. Român esti până mori, daca asa te-ai nascut. In rest, declar sincer, direct, cu mana pe inima, ca n-am vreo solidaritate anume cu poporul asta. Imi gasesc oricand rezonante mentale si cu {anumiti} francezi, guatemalezi, irlandezi, spanioli, etc. Nemaipunand la socoteala ca acele calitati pe care eu le caut la un om, te fac, cert, bun roman, dar si bun belgian, bun nepalez, bun nigerian, bun suedez, bun congolez. Pentru ca te fac si te definesc ca fiind OM. Valorile pe care le cultiv si le astept de la altii, sunt valori UNIVERSALE.

De cateva ore, vad cum se arunca in stanga si-n dreapta cu “La multi ani”-uri, care mai convinse, care mai ipocrite, care mai din simtul datoriei, care mai din alean si dor, care mai din “trebuie sa fiu si eu de undeva, in randul lumii.”
Intamplator sau nu, am trait intr-o tara in care patriotismul nu e o vorba goala, ci are acoperire in comportamente, uneori cu tente sovine. Dar cert, este patriotism. Se sarbatorea ziua nationala. Dar oamenii nu-si spuneau la multi ani intre ei. La multi ani spui de ziua ta…. Festivismul asta desart, fonfaitul cand declamam ce mult ne iubim noi tarisoara, ma ingretoseaza un pic. E teatral si fals. Patriotismul se dovedeste, nu se declama.

Declaratiile astea si pumnii batuti in piept, vin tot de la noi, aceeasi care n-avem cel mai mic respect pentru vecinul nostru, pentru legi, pentru reguli, pentru competente, noi, aceeasi care dam spaga, nu stam la coada si ne bagam in fata, ne cumparam diplome, ravnim sa ajungem in posturi nemeritate pe criterii absolut fara legatura cu vreun merit, noi, aceeasi care aruncam hartii pe jos, care nu avem simt civic, care fraudam, care mintim, care nu avem onoare. Cat de bun roman esti cand faci toate astea? Daca acoperi niste mizerii cu un drapel tricolor ele devin petale de trandafir? ei bine, NU.

Ma uit la pieptul meu la cocarda tricolora agatata acolo…. e de acum cateva ore.  “Mi-au pus-o colegii, vreau-nu vreau”, cum plastic m-am exprimat acum ceva timp. Nu era sa fiu singura indaratnica, singura care se impotriveste. Am zis sa fiu de gașcă, sa nu par aia uracioasa din toata incaperea care fuge de cocarda ca dracu’ de tamaie 😀:D

La multi ani, cui simte vibratia. Eu n-o simt, dar doresc sa fiu darnica.
Si daca tot va urez acest la multi ani, va urez si sa fiti intelepti pe masura lui si sa reflectati la ce inseamna CU ADEVARAT sa fii bun român.

Să fii român

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai.
Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor.
Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat.

Ce inseamna sa fii bun român?
Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune.
Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun…

Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare.

Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate.

Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂
Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai…

Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu cred ca un drapel pe perete te face mai bun român, decât, cum am spus mai sus, simtul civic, etica, sistemul sanatos de valori, respectul, asumarea unei adevarate responsabilitati fata de tara in care traiesti.

Mie mi-era bine in cealalta tara. Casa mea e unde e omul iubit, eu asa simt. Casa e acolo unde construiesti.
Pentru ca intoarcerea mea a fost un accident, si nu ceva nici dorit, nici calculat, nici premeditat, mi-a fost greu sa ma reobisnuiesc in acest univers, romanesc, atat de diferit de lumea in care evoluam cotidian. Primii doi-trei ani au fost teribili, ma simteam in Romania ca in exil. Ma simteam dezradacinata, smulsa si dusa departe de viata mea, de locurile mele…. Si mai complicat de atat, sentimentul acesta era insotit si de multiple culpabilitati, caci ma simteam aiurea sa resimt asta, in România, când eu sunt româncă, nascuta aici. Cum sa simt asa ceva? Cum sa indraznesc sa resimt asta? Eh, si totusi asta era senzatia… Româncă fiind…