Momente si intelegeri

Momentul potrivit nu e arbitrar, si nici aleator,moment ci e atunci cand ai tu nevoie de asta.
Odata ce intelegi asta, ca om, e un pas in plus. Si atunci poti intelege si ca uneori n-ai fost “la inaltime”, nefacand ce trebuie atunci cand celalalt, din fata, avea nevoie de acel gest. Aici, unii prieteni ai mei ar considera ca ma autoflagelez, ca sunt prea severa cu mine, ca-mi iau prea multe in carca. Dar nu, eu nu consider asa.
Dragostea nu e o lupta, nu e o aruncare a responsabilitatii pe celalalt, nu e “ba el e de vina, nu eu“. Nu incape asemenea judecata in dragoste.
Dragostea e daruire si asteptare. Intelegere si ingaduinta.

Asumarea e foarte importanta, si mai e important ceva:  sa te substitui celuilalt, sa privesti {si} cum se vede dinspre el. Sa iti dai seama ca din unghiuri diferite, cu informatii diferite, lucrurile pot parea si par diferite… Adevarul nostru e al nostru, dar el nu mai e acelasi cand ne punem in pielea celuilalt.
Adevarata dragoste inseamna sa te plasezi in locul persoanei iubite, sa incerci sa vezi lumea cu ochii acesteia… Pentru ca asta inseamna cu adevarat sa-ti pese.

Asa protestez eu impotriva oricui ar indrazni vreun moment sa acuze oamenii pe care-i iubesc, ca ar fi vina lor. Sunt mai rau decat o leoaica si oricine incearca sa spuna ceva despre cei pe care-i iubesc, se izbesc de un zid.

Eu inteleg oamenii pe care-i iubesc, mai mult decat ma inteleg pe mine insami, si le ingadui mai mult decat mi-as permite mie insami…  Si nu e nicio vitejie, e natural. Pentru ca e firesc sa ma plasez si-n pielea lor. Si mai e firesc si sa stiu ca, uneori (nu discut motivele, aici), eu nu am facut ce trebuia sa fac, atunci cand era nevoie de acel lucru… Si atunci, clar, e vina mea. Nu a altcuiva. A mea. Si nu, nu ma autoflagelez. Sunt doar lucida, si privesc si din partea cealalta….
Desigur ca exista motive pentru care n-am reusit sa fac ce trebuia, desigur ca eu stiu ce m-a impiedicat sa fac anumite gesturi “la timp”, intelegand prin acest “la timp”, momentul potrivit de care vorbeam mai sus. Dar o mie de vorbe un ban nu fac…. of.

 

Democratia, incompatibila cu saracia?

M-a pus pe ganduri cineva care spunea (si argumenta) ca democratia nu e compatibila cu saracia, mai precis ca este o teorie relativ inaplicabila intr-o tara saraca, in cazul de fata, Romania.  Si argumenta asa: “Pentru ca poporul sa isi exercite puterea… ar trebui sa fie in putere. Daca saracia te impinge sa zici ca altul pentru 2 kg de zahar si 1 L de ulei,  puterea pe care o exerciti este distructiva. Democratia tine si de educatie, iar educatia asta iar are legatura cu nivelul de trai.
Intr-o tara saraca grija primordiala este ziua de maine. Nu ai disponibilitatea de a intelege cine te reprezinta si cum ai puterea sa iti exerciti puterea prin intermediul respectivei persoane.
Daca la toata saracia asta se adauga o doza de smecherie tiganeasca care te invata ca fiecare este pentru el, si daca nivelul scazut de educatie te face sa crezi ca exista omul providential si te invata sa ceri un tatuc protector devine, pentru mine cel putin, foarte clar ca nu se poate aplica democratia.”

Desigur, in ideal, democratia ar fi intr-o tara (din povesti), unde toata lumea ar avea de toate si nu le-ar lipsi chiar nimic, intr-o tara de oameni educati care ar avea aspiratii inalte si minte care ar putea intelege lucrurile. Insa, din pacate, traim in lumea reala. Nici in alte tari in care exista “democratie” (desi, chiar si intelesul acestui cuvant e discutabil si contestabil, numai sa dorim sa o facem, si gasim suficiente hibe), nu-s toti oamenii fericiti sau trecuti de pragul saraciei. Si in alte tari sunt oameni cu lipsuri materiale, si totusi nu-si vand urmatorii patru ani din viata pentru o ciorba (ma rog, ulei sau ce-o fi).
Acum cativa ani, cand am avut revolta asta, am avut discutii indelungi cu diversi oameni, dintre care unul mi-a inchis gura scurt cu replica: “Tie nu ti-a fost niciodata destul de foame.” Poate ca nu mi-o fi fost, si nici nu cred ca trebuie sa trecem toti prin asta ca sa intelegem si sa empatizam. Indraznesc insa sa cred ca si daca imi era foarte foame, nu-mi vindeam votul pentru o ciorba (1 l ulei, 2 kg zahar, etc), care se termina in 15 zile. Este o prostie sa nu gandesti pe termen macar mediu, tocmai cand iti e foame. Cand nu-ti este, desigur, poti trai clipa…. Insa cand iti este, trebuie sa gandesti ca ai dori sa ai ce manca si dupa doua saptamani sau o luna…

Resorturile “pungii electorale” sunt adanci, ceva mai adanci de atat. Si nu doar pentru ca nu sunt capabili sa inteleaga cine i-ar putea reprezenta mai bine (iarasi, asta e valabil si in alte tari la fel, nivelul mediu de inteligenta, responsabilitate sociala, etc, este chiar mediu). Ci si pentru ca practicile astea nu sunt cu adevarat condamnate, asa cum ar trebui sa fie. Poporul se educa si cu batul, nu numai cu interdictii neaplicate. Daca chiar s-ar dori, de catre toate  partile implicate in procesul electoral, eu cred ca s-ar putea.
Interlocutorul meu pomenise cu obida “smecheria” din societatea romaneasca. Eu, (poate sunt idealista, desi cred ca-s foarte pragmatica, in unele subiecte),  spun ca pana si asta cu smecheria se poate combate. Dar numai daca fiecare din noi decide sa o combata in mod real. Altfel, prin fraze frumoase, degeaba, de lozinci suntem toti satui. Ce inteleg eu spunand sa o combatem, inseamna sa denuntam impostura, oriunde o gasim, sa nu lasam lucrurile asa….. Am trait in alte parti vreo 10 ani, adica mult. Sigur, nu e nicaieri perfect. Cand am revenit aici, eram complet inadaptata (mai sunt, pe alocuri, si nu ma supara chiar deloc asta). Un prieten de-al meu mi-a spus: “tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania“. Atunci nu am inteles prea bine ce spunea, si am avut tendinta sa ma supar. Cand am inteles, mi-am dat seama ca e un compliment. Nici acum nu sunt. Si mai abitir, nici nu vreau sa fiu “destul de smechera” ca sa traiesc aici. Vreau sa schimbam societatea asta. Sa nu se reuseasca pe baza de smecherie si de dat din coate, ci pe baza de valori si calitati reale, pe baza de aptitudini si de merite. Si fiecare sa stea pe locul care i se cuvine (ok, accept si mici abateri in sensul ingineresc al cuvantului abateri, dar mici, destul de mici cat sa fie insesizabile in tabloul de ansamblu al unei societati intregi). Si cred ca se poate. Sigur, nu maine poimaine, va dura. Dar daca incepem toti sa facem asta, eu zic ca n-avem decat de castigat si ca indivizi, si ca societate. E periculos sa ocupi un loc pe care nu-l meriti. E o primejdie permanenta…. Este mult mai bine sa stai pe locul tau, pe cel pe care-l meriti. E mai sanatos sa cresti pas cu pas. Sa inveti, sa fii ambitios, sa-ti doresti lucruri la care poti sa ajungi.
In ceea ce ma priveste, nu cred ca democratia este un mod bun de organizare al unei societati, dar nu numai din cauza diferentelor de resurse materiale intre membrii societatii, ci si din alte motive, ceva mai complicate, pe care le trec acum sub tacere. Insa, intrucat nu-s nici geniu si n-am nimic mai bun de propus, accept acest sistem de organizare, asa cum este, cu lacunele sale. Daca as inventa ceva “revolutionar” as predica acea cale, pana atunci, democratia pare a fi totusi, printre modurile de organizare cunoscute de istorie, cel mai putin nepotrivit. Anarhia doar de dragul anarhiei nu mi se pare ceva inteligent.
Voua cum vi se pare? O fi democratia incompatibila cu saracia? Da, stiu, e duminica…. probabil nu va pasa.
De votat, tot duminica se voteaza….

 

Scrisoare catre romani: patriotismul, o vorba mare

cuvant inainte: Pentru ca-mi place si ma pricep sa scriu scrisori, astazi am sa scriu o scrisoare mai speciala. E o scrisoare adresata concetatenilor mei, pornita de la o provocare, lansata de Achi.

Dragii mei compatrioti,

Mi-e greu sa ma adresez voua ca si cand ati fi o masa omogena, pentru ca nu sunteti. Insa incerc sa “vorbesc” partii aceleia din voi care cuprinde trasaturile comune de oameni nascuti in acest spatiu geografic, cu aceasta cultura, cu acest bagaj de traditii. Va intreb: sunteti patrioti? Sigur, va veti repezi, care mai de care, sa spuneti: DA. Dar daca intru in detaliu si va cer sa-mi spuneti ce inseamna pentru voi patriotismul si cum se manifesta, nu sunt sigura ca mai sunteti la fel de prompti cu raspunsurile. Nu afirm ca eu detin singura explicatie, si nici macar ca detin o explicatie. Da, am, desigur, un punct de vedere, pentru ca altfel ma abtineam sa deschid subiectul. Cand n-am nimic de spus, prefer sa tac.

Insa la cata risipa de vorbe goale am vazut in ultimele 24 de ore, as vrea sa incercam  impreuna sa definim ce credem fiecare dintre noi ca este patriotismul, si daca ne consideram patrioti, sa ne gandim ce facem ca sa avem curaj sa afirmam asta.

Acum mai bine de un an, spuneam ca patriotismul inseamna, intre altele, a isi iubi tara constientizandu-i defectele. Daca afirmi ca totul e perfect, asta inseamna ca nu e nimic de schimbat, si retezi aripile progresului. Daca te simti dator sa aperi orice chestie (oricat de “defecta”) doar pentru ca este romaneasca, deja e usa deschisa spre: “merge si asa”.

Patriotismul, dupa parerea mea, nu inseamna a arbora steagul ca avatar timp de 24 sau 48 de ore pe internet. Nu inseamna a-ti aminti de tara asta si a te gandi la ea doar pe 1 decembrie. Nu inseamna a posta Ciprian Porumbescu sau alte melodii timp de 24 de ore.
Chiar afirm ca a flutura drapelul, daca in spatele bratului care-l flutura, purtarea e gaunoasa, ar trebui sa fie interzis si pedepsit, pentru ca e o impietate.

Ce inseamna a-ti iubi tara? Ce inseamna sa fii patriot? Pentru fiecare dintre voi, dincolo de cuvant, ce exista?

Pentru mine patriotismul nu e ceva ce se manifesta o zi sau doua pe an. Ca sa fie consistent, demn de bagat in seama, real, ca sa nu fie doar o masca de carnaval, goala de continut, pentru mine patriotismul este o stare de fapt. Zi, noapte, la orice ora si-n orice imprejurare. Patriotismul, pentru mine, are mult mai mult de-a face cu o purtare etica, cu o constiinta civica, cu respectul fata de celalalt, oricare ar fi acest celalalt: colegul de munca, necunoscutul de pe strada, omul din metrou.  Am locuit multi ani in alta tara, care sta bine la nivel de “dragoste de tara” din partea fiilor ei, iar cand m-am intors in Romania, ce m-a socat cel mai tare este lipsa de respect. Nu simti ca ai conta, ca individ. Esti nimic. Si problema nu e numai ca nu contezi pentru politicieni, pentru autoritati, pentru sistem. Problema e ca nu contezi pentru aproapele tau. Ca nu simti acest respect, pe care in alte locuri, il simti in fiecare minut.

Problema e ca oameni “patrioti” nu-si respecta compatriotii, ca oameni “patrioti”  incearca sa fraudeze, ca oameni “patrioti” considera ca a perpetua sistemul gresit de spaga, sau de promovare prin relatii este o solutie buna pentru ei, pentru a reusi in viata. Oameni “patrioti” cumpara diplome. Oameni “patrioti” promoveaza in diverse functii, pe care nu le merita, pe criterii absolut neprofesionale. Asta inseamna a submina tara, dupa parerea mea. A-i nega sistemul de valori. A n-o lasa sa fie sanatoasa. A nu-i permite sa fie demna. Inseamna ca iti urasti tara, ca o calci in picioare si o dispretuiesti, nu ca o iubesti. Ca incerci sa o furi… sa o minti. Si da, eu indraznesc sa spun ca a fi patriot nu se justifica prin lacrimi de crocodil sau un drapel fatarnic afisat la avatar o zi pe an. A fi patriot inseamna ca 24 de ore din 24, in somn sau treaz, beat sau treaz, disperat sau fericit, ai constiinta civica. Ca respecti etica. Ca ii respecti pe ceilalti, si implicit, asta inseamna ca te respecti pe tine, si ca-ti iubesti tara.

M-am saturat de ode [“cuvinte goale ce din coada au sa sune”], de tricolorul terfelit de atatea afisari, de catre oameni al caror comportament de zi de zi nu arata nicidecum o atitudine patriotica. Ca si postul, tinut doar de dragul postului, fluturarea drapelului, doar pentru a se bate cu pumnii in piept o data pe an, mi se pare hilara si chiar condamnabila. Nu afirm ca eu sunt cea care detine adevarul absolut, si nu m-as incumeta sa dau DEFINITIA unica a patriotismului. Nu pot sa va spun CE ESTE. Dar pot sa va spun CE NU ESTE. Patriotismul nu inseamna a defila cu tricolorul in frunte o zi pe an. Patriotismul e cu totul altceva… Patriotismul se traieste zi de zi, ora de ora, secunda de secunda. Si nu inseamna a se bate cu pumnul in piept, sau a face gesturi cu vizibilitate, o zi pe an. In opinia mea, cum am spus, patriotismul inseamna simt civic, etica, respect, si multe altele…
Patriotismul inseamna a avea constiinta faptului ca esti roman. Si, in afara de constiinta, inseamna a avea RESPONSABILITATEA acestei stari, de roman. A afisa un tricolor timp de 24 de ore nu are nimic de-a face cu patriotismul, ci cu ipocrizia. Fluturarea in van a drapelului ar trebui sa fie pedepsita.

Patriotismul inseama sa-ti dai seama ca esti unul dintre cei care face viitorul acestei tari, si sa te comporti ca atare. Zi de zi, ceas de ceas. Nu pe doar pe 1 decembrie.
Pentru voi, ce inseamna?

Va iubesc si va respect, in diversitatea voastra,
compatrioata voastra, M

p.s. Oare a-ti iubi tara inseamna sa te duci fara preget sa te inrolezi in armata ca sa combati cotropitorul? Poate da, poate ba. E ciudat sa emiti verdicte, atunci cand, ca mine, esti absolut contra razboiului. Eu cred ca nu exista niciun motiv destul de bun ca niste oameni sa omoare alti oameni. Dar asta deja e lejer alt subiect.